Cândva, Oscar Wilde spunea o poveste în încercarea de a defini cât mai bine ideea de artă. ”A fost odată un om care era iubit în satul său pentru că povestea frumos. În fiecare dimineață pleca din sat și seara, când se întorcea, toți muncitorii satului, după ce munciseră toată ziua, se adunau în jurul său și-l îndemnau să povestească, întrebându-l: - Ce-ai văzut azi?
Și el le povestea că a văzut în pădure un moșneag care cânta din nai și care făcea să joace în juru-i localnicii pădurii. - Și ce-ai mai văzut? spuneau oamenii. - Când am ajuns pe malul mării am văzut trei zâne care își pieptănau cu-n pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și oamenii îl iubeau pentru că le povestea.
Dar într-o dimineață, părăsind, ca-n alte dimineți, satul, iată că zări pe malul mării trei zâne ce-și pieptănau c-un pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și, mergând mai departe, văzu, lângă pădure, un moșneag care cânta din nai, înconjurat de localnici ai pădurii…În acea seară, când se reîntoarse în sat și când, ca-n alte seri muncitorii îl îndemnară: - Haide! spune-ne ce-ai văzut! el răspunse: - N-am văzut nimic!”
Și Wilde adaugă: ”Sunt două lumi. Cea care este și despre care nu se vorbește, se numește lumea reală, pentru că nu e nici o nevoie să se vorbească despre ea pentru a o vedea. Și cealaltă e lumea artei; e cea despre care trebuie să se vorbească, pentru că altfel n-ar exista”.
Aseară, spectatorii prezenți la Teatrul Național din Caracal tocmai asta au vrut să afle: ce înseamnă, în fond, o lucrare de artă, cine poate stabili cât prețuiește și ce valoare intrinsecă poate avea o operă de artă, ce impact poate avea asta în relațiile interumane și în nivelul de conștientizare a fenomenului raportat la nivel de individ. Și asta pentru că, s-a jucat spectacolul ”Artă” de Yasmina Reza, în traducerea Violetei Popa și-n regia lui Cristi Juncu, spectacol oferit de Teatrul Bulandra, cu distribuția: Vlad Zamfirescu, Șerban Pavlu și Gheorghe Ifrim.
Și ce au aflat caracalenii? Aparent că, contrar așteptărilor, arta, în loc să unească, dezbină, că poate distruge prietenii sudate și statornicite în ani de zile, că poate conduce la ură, la violență fizică, la vorbe aruncate care nu mai pot fi reconciliate.
Cronica seacă, obiectivă a spectacolului sună așa: ”Oare cum ar reacționa cineva dacă prietenul său cel mai bun ar pune sub semnul întrebării însuși fundamentul relației lor de amiciție? Atunci când un iubitor de artă cumpără ceea ce este la urma urmei un simplu tablou alb pentru o sumă exorbitantă, cel mai bun prieten al său o ia razna.
Un al treilea prieten se găsește prins la mijloc între cei doi, într-un spectacol care uimește prin luciditate și umor. Încercarea de a înțelege strania artă modernă și ciudatele relații moderne de prietenie, aparent niște lucruri distincte, dar câteodată foarte similare ca idee, reprezintă esența unei piese care s-a bucurat de la lansare de aprecierea unanimă a publicului și criticii”.
Dincolo însă de subiectul dinamic, intrigant al piesei, jocul foarte bun al actorilor definesc un spectacol de referință, bine închegat și omogenizat. Cum să reziști la explozia de energie, fecund artistică, la siguranța și elementele de compoziție ale lui Vlad Zamfirescu? Cum să nu te înclini în fața eleganței scenice, a controlului fiecărui gest făcut, a văditului talent actoricesc al lui Șerban Pavlu? Și cum să nu evidențiezi performanțele artistice ale unui actor de talia lui Gheorghe Ifrim, ușurința cu care trece de la o stare de spirit la alta, lejeritatea cu care poate stăpâni emoțiile uni săli întregi?
Teoretic, deși așezați comod în fotolii, nici spectatorilor nu le-a fost ușor. Au ritmat inimos, sufletește și mental o dată cu acțiunea de pe scenă, când strângând cu deznădejde din pumni, când cu palide mirări pe chip, când zâmbind a înțelegere, când râzând zgomotos din toți rărunchii, când vădit încurcați de finalul surprinzător al piesei.
Dar, în fond, asta înseamnă arta: o risipă de emoții simțite, nevăzute dar vorbite, ca-n povestea lui Oscar Wilde, emoții iscate în jurul tabloului ”pictat” în alb și nuanțelor cromatice nevăzute, dar atât de discutate de protagoniștii de pe scenă. La final, pentru a consimți nevăzuta lume a artei, o furtună de aplauze văzute și auzite a întors de multe ori actorii la bis.
La ieșire, poate că unii spectatori cu vârstă ceva mai înaintată să-și fi amintit și de o altă definiție dată artei - din vremurile întunecate, propagandistice ale literaturii române - de poetul Mihai Beniuc (fără a avea ceva comun cu frumusețea poveștii lui Wilde): ”Când voi izbi odată eu cu barda, această stâncă are să se crape. Și va țâșni din ea șuvoi de ape! Băieți, aceasta este arta!” Veniți al teatru, oameni buni!
