În mai anul acesta se fac șaptezeci și șapte de ani de la nașterea lui Cornel Chiriac (1942–1975), cel care, mai întâi de la Radio România, apoi de la Radio Europa Liberă (REL), a demonstrat că muzica rock poate submina sistemul pietrificat, că poate fi o formă de contestare a totalitarismului și de regăsire a demnității.
A fost unul dintre jurnaliștii radio cei mai prețuiți de către legendarul Noël Bernard, scrie Vladimir Tismăneanu într-un comentariu pentru moldova.europalibera.org.
”Nu făcea doar emisiuni muzicale excepționale, ci organiza adevărate tribune ale libertății. A întruchipat paradigmatic ceea ce Monica Lovinescu a numit est-etica.Pentru cei mai mulți dintre compatrioții noștri aflați azi la vârsta maturității, ziua de 4 martie a devenit sinonimă cu cea a cutremurului ce a zguduit România în anul 1977”, mai scrie Tismăneanu.
”Din 1990, dar nici din 2004, nici din 2007 și nici azi nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate și mai lăudate, mai anticomuniste de la București nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă angajați ai Departamentului românesc al Europei Libere.
Oare de ce?”, se întreabă, într-un articol publicat de contributors.ro, și pe care îl redăm integral mai jos, cirticul de teatru Mircea Morariu.
”Pentru radio Europa Liberă în limba română (REL), Radioul care a avut în acele zile de martie o contribuție extraordinară la coagularea unei solidarități românești excepționale, așa cum poate nu avea să se mai înregistreze decât în zilele lui decembrie 1989, ziua de 4 martie mai are o semnificație.
Cu doi ani înainte de seismul ale cărui urme nu au putut fi înlăturate niciodată, murea în condiții nici până azi pe deplin elucidate, unul dintre cei mai populari redactori ai săi, Cornel Chiriac.
În zilele acelea, mai nimeni nu se gândea că asasinatul căruia i-a căzut victimă Cornel ar fi putut fi comandat de regimul de la București.
Ipoteza avea să apară câțiva ani mai târziu, atunci când un lanț de lucruri ciudate aveau să se abată asupra angajaților Secției române a REL.
Bărbat tânăr, om cu o existență personală destul de agitată, un însingurat cu foarte puțini prieteni adevărați, deși din România pe care o părăsise în urmă cu vreo șase ani primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau prin a-și exprima dorința de a-i deveni prieteni, Cornel Chiriac nu se adaptase niciodată condiției de exilat.
Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la București, la microfonul postului de radio național, nicidecum la acela al unui post finanțat de americani, aflat la 2000 de kilometri distanță de țara în care se născuse și unde își începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor.
S-a născut într-o familie în care, dacă nu ar fi fost caracterul său rebel, neîmpăcat cu nesfârșita listă de conformisme și interdicții specifice unei țări ocupate de o ideologie nefirească, avea toate șansele să ducă o viață în care fiecare zi putea fi egală cu cealaltă.
Tatăl lui făcea parte din mica nomenclatură comunistă a vremii, de unde destul de frecventele dispute dintre cei doi.
Nu e însă deloc exclus ca „originea socială sănătoasă” să îi fi facilitat lui Cornel Chiriac angajarea la Radio București.
Acolo unde avea să înființeze emisiunea ce ulterior îi va aduce celebritatea.
Numai că înaintea celebrității și, de la un moment dat, împreună cu ea au fost problemele pe care tânărul redactor îndrăgostit de muzică bună a început să le aibă cu șefii Radioului și cu cenzura. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio național un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio București.
Cornel a înțeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe, că poate că nu ar fi fost rău să încerce să își caute un rost pe alte meleaguri.
A profitat de o viză turistică pentru o țară din Est și a ajuns în lagărul de refugiați de la Treiskirchen, din apropierea Vienei.
Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noel Bernard, de vreo trei ani revenit la conducerea Departamentului românesc al Europei Libere.
Bernard demarase deja o amplă acțiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei.
Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio București.
Ambiția lui era ca Europa Liberă în românește să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conținut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să își abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist.
Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Atât de competitive încât ascultătorii să treacă peste impedimentele tehnice ale emisiei pe unde scurte care nu asigurau o recepție chiar foarte confortabilă.
Bernard și conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să își poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München.
Nici de data aceasta legendarul director al Serviciului românesc nu greșise. Metronomul transferat de la București la München a fost un triumf, audiența lui a depășit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, așa cum se aproximase, numai la tinerii din România.
Lucru care nu putea fi defel pe placul Securității române. Care a înțeles repede că cei ce pe la 15-16 ani ascultau muzica difuzată de Cornel, câțiva ani mai încolo ar fi devenit ascultătorii emisiunilor cu conținut politic ale postului.
Caracterul „nociv” al prezenței la microfon a tânărului redactor le părea securiștilor cu atât mai periculos cu cât în prima perioadă a activității sale la Radio Europa liberă, Cornel Chiriac nu se mulțumea doar cu transmiterea unei muzici interzisă în țară, ci și cu aprecieri câteodată extrem de violente la adresa regimului de la București.
Noel Bernard știa foarte bine că rostul pe lumea aceasta al lui Cornel Chiriac era muzica și nu politica.
A făcut o excepție de la regulile sale extrem de stricte, a mai uitat ori s-a făcut că uită și de normele Radioului. Înțelesese cât de fragilă este ființa lui Cornel Chiriac, își dădea seama că hipersensibilitatea lui putea să îl facă lesne să creadă că înlocuise o cenzură cu alta.
Ceva mai încolo Cornel Chiriac însuși și-a dat seama cât de prețios e timpul de emisie și că, alocându-l în totalitate muzicii, își exercita prin mijloacele sale proprii disidența anticomunistă.
Căci aproape nimic din ceea ce era occidental, din ceea ce era cu adevărat bun și neinfestat de ideologie nu mai era pe placul comuniștilor români.
Ziua de 4 martie 1975, ultima din existența agitată a lui Cornel Chiriac, a fost una extrem de plină. Venea după o perioadă încărcată, plină de solicitări căci Cornel devenise un colaborator apropiat al regizorului Vlad Mugur, refugiat și el în Germania din vara lui 1971.
După ce și-a încheiat programul zilnic de la Radio, însinguratul Cornel Chiriac a trecut prin câteva dintre localurile frecventate de exilații români.
Simțea nevoia să stea cu cineva de vorbă. A ales greșit. Pe un anume Mario Gropp, care la cei 16-17 ani pe care îi avea atunci, figura ca recidivist în evidențele Poliției federale germane.
Corpul lui Cornel Chiriac a fost găsit fără viață într-un parc prost luminat din Műnchen. Lui Cornel îi lipseau cele 1000 de mărci retrase de la bancă în dimineața zilei de 4 martie.
O circumstanță ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Date ce au ieșit la iveală de-a lungul anilor par să spulbere această ipoteză. Liviu Tofan, fost redactor și șef al Știrilor de la Secția Română a Europei Libere, a întreprins între timp o cercetare amănunțită care întărește supoziția că disc jockeyul de la Europa Liberă a fost victima Securității.
Prima victimă dintr-o lungă serie din care reamintesc morțile suspecte ale directorilor Noel Bernard și Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu și Emil Georgescu.
La câteva zile de la moartea lui Cornel, Noel Bernard a realizat și transmis pe post un emoționant portret radiofonic al redactorului dispărut.
Cu multe inserții din muzica preferată de acesta. Emisiunea a fost redifuzată ultima oară în martie 1995, atunci când s-au împlinit 20 de ani de la sfârșitul violent al lui Cornel Chiriac.
Cu puțină vreme înainte ca restructurarea programelor în limba română ale Europei libere, restructurare impusă de reducerea timpului de emisie, dar și de iminenta mutare la Praga, să conducă la scoaterea din grilă a Metronomului.
O emisiune ce a continuat să existe între 1975 și 1995 grație lui Radu Theodor, numele de radio al lui Radu Maltopol. Textul programului poate fi citit în cartea postumă a lui Noel Bernard, Aici e Europa Liberă, apărută mai întâi în 1982 la editura „Ion Dumitru” din Műnchen, iar după 1989 în două ediții succesive la București.
În 2007, atunci când pe ecranele românești rula filmul Război pe calea undelor, în care se povestește și despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.
Din 1990, dar nici din 2004, nici din 2007 și nici azi nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate și mai lăudate, mai anticomuniste de la București nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă angajați ai Departamentului românesc al Europei Libere.
Oare de ce?”. Se întreabă Mircea Morariu și noi toți, pe lângă dumnealui.
Mircea Morariu este critic de teatru, Doctor în filologie, şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea.
ASCULTAȚI AICI o evocare a lui Corin Chiriac. Interviu cu Sorin Cunea, de la radio Europa Liberă
ASCULTAȚI AICI emisiunea Metronom duminical, realizată de Cornel Chiriac, ediția din 15 aprilie 1973
