Teoretic, tot ceea ce nu este ‘’lucrat’’ la tine, ca psihoterapeut, te poate destabiliza în relaţie cu clientul tău. Teoretic. De cele mai multe ori, aşa şi este. Există situaţii, nu puţine, când, lucrurile stau pe dos. Nu foarte pe dos, dar nu la locul lor.
Lucrez mult în cabinet cu copii şi adolescenţi. De cele mai multe ori, avem nevoie de sprijinul necondiţionat al familiei copilului în procesul terapeutic, în special al mamei. Chiar nu aş vrea să pară patetic dacă spun că aş vrea să aduc un elogiu mamelor care înţeleg că NU ele sunt problema şi că e normal, ca mame, să fim uneori perfecte, alterori imperfecte, dar să ţinem minte întotdeuna că putem repara şi că vom merge mai departe. Această lista o deschid chiar eu, în calitate, evident, de mamă.
Sunt şi situaţii in care lumea ta, a mamei, este făcută bucăţi, ţăndări, praf. Uneori, recunosc că astfel de situaţii mă copleşesc, dar mă ‘’scutur’’ şi îmi aduc aminte care este locul meu în ecuaţie.
Scrisoarea de mai jos o fac publică, cu acordul mamei. Dacă mama aceasta ar fi din nou, în faţa mea, i-aş spune aceleaşi lucruri: Tu nu ai greşit cu nimic şi nu ai făcut lucuri împotriva copilului tău. L-ai iubt necondiţionat, cu o dragoste care ştiu că poate rescrie legile fizicii şi ale naturii. Sunt şi astfel de momente în viaţă. Ideal ar fi să nu. Dar sunt. Am nevoie de tine întreagă acum ca de aer. Îţi cer ce ţi s-a cerut de multe ori, în această viaţă, să răstorni munţi. De data asta, e vorba despre copilul tău.
Nu eşti singură. Sunt cu tine. Si am să lupt şi eu pentru tine, chiar şi impotriva ta. Pentru mine, eşti o mamă-resursă şi aşa vei rămâne mereu.
Fragment din scrisoare
Ai o viață la care ai muncit. Ți s-au așezat planetele, ai făcut alegerile bune pentru tine. Copilul tău e bine. Tu așa simți. Aproape că te mândrești cu asta. Până în ziua în care afli că e depresiv și anxios. Nu, nu e bine. Nu e sfârșitul lumii. Dar e sfârșitul lumii așa cum o știai tu.
Mai întâi te blochezi. Preiei informația mecanic. Apoi începi să te gândești la cum poți să rezolvi. Sigur, există terapie, medicație, specialiști. Dar nu, ce poți să rezolvi tu. Cum poți să ajuți. Începi să cauți pe motoarele de căutare semnficație, factori determinanți, moduri de reacție. Cauți dacă se vindecă.
Lumea ta s-a întors invers. Pentru că lumea ta nu e ta. E a copilului tău. Pentru care te simți dator, pentru că nu a venit singur pe pământ, tu l-ai adus. Așa că da, e sfârșitul lumii și începutul alteia.
Cum mă port? Ce fac? Dar mai ales ce am făcut? Unde am greșit? Ce nu am făcut bine în perioada asta în cara am fost convinsă că fac bine. Am lăsat independența să se manifeste, am lăsat toate nesufereniile adolescenței să își facă de cap, neuitând că am trecut prin asta. Râdem împreună. Facem planuri de viitor împreună. Crezi că ai găsit soluția pe care orice părinte o caută și când colo luai pastile mentolate crezând că sunt pastile pentru fericire.
Toată lumea știe relația voastră și o admiră. O invidiază pozitiv, pentru că nu v-a fost ușor, dar ați făcut lucrurile mereu împreună și orice încercare a fost bună să fie motiv de râs după ce ați trecut-o. Tu ești un om vesel, sociabil, sufletul petrecerii. Copilul tău e la fel ca tine. Toată lumea remarcă asta. Și te bucuri, înseamnă că o să știe să treaca prin viață neuitând să se bucure.
Epic fail. Depresia nu e bucurie. E anti-bucurie. Nici măcar. E resemnare. E mai rău decât revolta. Ce-am făcut? Unde am deraiat direcția comună și nu am văzut?
Ca un făcut, media e plină de știri despre sinucideri sau tentative de suicid ale tinerilor. Încerci să nu te duci acolo cu gândul, e prea departe și nu crezi că mai găsești drumul înapoi. Acum trebuie să acționezi tehnic. Curat, pe proceduri. ca să poți să duci. După aceea, vezi tu ce e și cu tine. Acum tu ești părintele. Și îți faci treaba de părinte. Așa cum crezi nu a fost bine. Ai eșuat. Asta e în capul tău. Așa că trebuie să deschizi un document nou. Dai delete all și te apuci din nou de treabă. Te uiți în urmă, că doar de aia repetăm greșelile, pentru că le băgăm sub preș. Nu le uităm, dar ne e mai ușor să ne gândim că fulgerul nu lovește de 2 ori în același loc. Ba da. O face. Și e pârjol.
Încerci să nu îți modifici vizibil comportamentul la exterior. Să nu agravezi situația. Dar nici nu te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că tocmai de aia ai ajuns aici. Mai vezi o știre despre procentul crescut al cazurilor de boli psihice… începi să îți cauți motive puerile să intri des în camera copilului tău. Îi duci o gustare pe care nu a cerut-o. Vezi dacă nu vrea un pahar cu apă… nu tragi cu urechea la ușă că ți se pare degradant și abuziv, dar drumurile tale prin jurul camerei sunt mai dese acum.
Acționezi tehnic, da?! Cu proceduri… Nu facem lucrurile după ureche. Le facem cum trebuie, cu ajutor de specialitate. Cu atenție la detalii. Cu grijă să nu te tai în zecile de cioburi în care ți s-a spart lumea. Bagi repede o mătură și le pui într-un colț. Vezi tu mai târziu dacă mai lipești ceva. Acum altcineva e prioritatea. Lumina ta. Și întunericul tău în egală măsură.
Ce vezi când te uiți în oglindă?
… nu e sfârșitul, dar așa se simte. Povestea va continua… și speri cu îndârjire în finalul basmelor din copilărie… și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
