Într-o lume în care părinții vor tot mai mult să fie empatici, blânzi și receptivi la nevoile emoționale ale copiilor, educația „binevoitoare” a devenit un ideal larg răspândit. Însă, între fraze standardizate și teama de a nu răni sau supăra copilul, mulți părinți ajung dezorientați, epuizați și incapabili să traseze limite clare. Ce înseamnă cu adevărat să fii un părinte prezent, ferm și afectuos în același timp? Cum ne influențează tehnologia, presiunile sociale și studiile științifice asupra creierului copilului? Și mai ales – de ce are nevoie un copil pentru a deveni un adult echilibrat? Acest articol explorează provocările educației moderne și ne reamintește că a spune „nu” nu înseamnă respingere, ci un gest esențial de construcție a încrederii și stabilității emoționale, scrie Le Figaro
Dornici să crească copii împliniți și echilibrați, tot mai mulți părinți se îndreaptă spre așa-numita educație „blândă” sau „binevoitoare”. Însă această abordare, între formule prestabilite și teama de a refuza, își arată uneori limitele.
„Înțeleg că ești supărat”, „toate emoțiile tale sunt firești”, „preferi să te speli pe dinți acum sau peste cinci minute?” – aceste expresii, repetate la nesfârșit în cărțile de parenting, pe blogurile dedicate părinților sau în revistele de specialitate, au devenit adevărate mantre ale educației blânde. Promovată cu intenții lăudabile de respect reciproc și nonviolență în relația cu copilul, această abordare s-a răspândit masiv în ultimii cincisprezece ani. Însă, în practică, ea îi lasă uneori pe părinți dezorientați și pe copii fără repere clare.
Pe 6 aprilie, emisiunea franceza Zone Interdite a difuzat un reportaj despre noile practici educaționale. În imagini apare un cuplu care se confruntă cu fetița lor de doi ani și jumătate, aflată în plină criză pentru că nu are voie să se uite la un desen animat în timpul cinei. Fideli convingerilor lor, părinții se străduiesc să rămână calmi, să-i explice situația fiicei lor, să negocieze, înainte de a-i oferi în cele din urmă ceea ce cerea. Episodul a stârnit reacții: sunt suficiente cuvintele pentru a educa un copil? Este el capabil să înțeleagă explicațiile părinților?
„Principiul realității”
Pentru psihologul Didier Pleux, autorul cărții Educația binevoitoare, ajunge! răspunsul este nu. „Adevărata educație pozitivă nu este cea în stil francez”, afirmă el tranșant. „Să explici, să vorbești – e bine ca prim pas. Dar dacă un copil încalcă o regulă și nu există niciodată consecințe, nu va funcționa. Există temperamente pe care limbajul, de unul singur, nu le oprește.” Potrivit acestuia, unii copii au nevoie să se confrunte cu realitatea pentru a învăța să respecte limitele. Or, într-o lume saturată de ecrane și obișnuită cu confortul, toleranța la frustrare devine rară și, în consecință, frustrarea este trăită foarte intens.
„Am uitat principiul realității”, explică el. „Un copil are nevoie să se identifice cu părinții, să facă activități alături de ei, să înțeleagă că și noi avem constrângeri și obligații mărunte. Realitatea nu se trăiește doar prin comunicare.” Psihologul pledează pentru restabilirea regulilor în familie, în locul tendinței de a „explica tot timpul lucrurile”. „Dacă un șofer trece pe roșu, la un moment dat va pierde puncte sau va primi o amendă, pentru că există un cod rutier. E nevoie și de un cod familial care să oprească comportamentele nepermise ale copilului”, exemplifică el. La fel ca interzicerea unui desert. În opinia sa, cultivarea stimei de sine nu exclude învățarea toleranței față de așteptare, eșec sau interdicție.
Chiar și în rândul susținătorilor parentalității blânde, ideea limitelor este una asupra căreia există consens. Marele neînțeles al educației pozitive a fost eliminarea tuturor limitelor și interdicțiilor, cu convingerea că doar comunicarea le va rezolva pe toate. Marie-Paule Thollon-Béhar, psiholog în domeniul dezvoltării și autoarea cărții Comunicarea, gândirea, vorbirea cu copilul mic, constată: „Părinții se tem tot mai mult să spună nu. Or, pentru a stabili limite cu calm, trebuie să fii convins. Punctul forte al părintelui este coerența și convingerea atunci când stabilește limitele. Lipsa de claritate nu oferă structură copilului”. Potrivit ei, totul ține de echilibru: între libertatea copilului de a explora mediul în care trăiește și învățarea acceptării constrângerilor vieții de zi cu zi, cum ar fi ora de culcare, baia, ș.a.m.d.
Teama de a nu-i supăra
A pune limite nu îi împiedică pe părinți să fie binevoitori față de propriii copii, să-i asculte cu adevărat – prin privire, atitudine, gesturi… Marie-Paule Thollon-Béhar atrage însă atenția asupra „tehnoferenței”, adică a lipsei de disponibilitate a părinților în interacțiunea cu copiii din cauza timpului petrecut în fața ecranelor, și pledează pentru o adevărată „ascultare” a ceea ce copilul are de spus. Deși intenția de a fi binevoitor este prețioasă, aceasta nu trebuie să se transforme într-un șir de fraze prefabricate sau într-o teamă constantă de a nu-i displăcea copilului.
„Nu e suficient să spui «ești cea mai bună, prințesa mea» fără intenție reală în spate, trebuie să-ți încurajezi copilul sincer”, amintește Marie-Paule Thollon-Béhar. A construi repere solide pentru a-l ajuta pe copil să devină un adult responsabil și autonom nu se face doar prin complimente… Complimentele sunt bune, dar trebuie să aibă sens: „Este important să-i poți explica și faptul că mai are de progresat, că se așteaptă de la el un anumit efort.”
De fapt, educația pozitivă autentică înseamnă „să întărești tot ce funcționează bine la copil pentru a-i consolida încrederea în sine”, susține Didier Pleux.
„Nu putem pretinde că suntem mereu binevoitori”
Pentru Florence Millot, psiholog și autoare a cărții Cum să le vorbim copiilor noștri, „nu putem pretinde că suntem întotdeauna binevoitori, bine dispuși, disponibili pentru ascultare. Este o exigență nerealistă, care nu funcționează în viața de zi cu zi.”
Ce se întâmplă cu un părinte care încearcă mereu să fie binevoitor, chiar și atunci când nu are dispoziția necesară? „Copilul ajunge să nu mai asculte deloc, iar părintele se enervează într-un final – fie pentru că nu mai poate, fie pentru că renunță și ajunge să spună «da» la orice.”
Rezultatul? Se instalează tot mai multă agresivitate, părinții ajung în prag de epuizare, iar copiii devin tot mai anxioși.
Millot consideră că fiecare familie trebuie să-și definească propriile repere educaționale, în funcție de valorile și de constrângerile sale. „Un părinte singur care ajunge acasă la ora 19 nu poate acționa la fel ca un părinte care stă acasă. Important este să fii consecvent, să te întrebi ce valori vrei să transmiți și ce cadru dorești să impui.”
Lipsa de coerență înseamnă, de exemplu, să-i spui copilului să nu stea prea mult la ecrane, dar apoi să-l lași singur în fața televizorului când ești obosit, fără nicio explicație. De aceea este esențial să impui un cadru simplu, coerent și adaptat stilului de viață al fiecărei familii.
Psiholoaga mai atrage atenția și asupra tendinței de a împărtăși prea multe informații cu copiii: „Astăzi, vorbim prea mult cu copiii – despre orice și oricând: războaie, climă, șomaj… Dar ei nu au maturitatea emoțională să gestioneze toate aceste lucruri.”
Rezultatul: o generație de copii anxioși, care preiau încă de mici preocupări specifice adulților. „Copilul nu are nevoie de explicații complicate, ci de acțiune. Are nevoie de concret: să sorteze gunoiul, să-și strângă lucrurile, să meargă în vizită la bunici, să ajute.”
Cum s-a ajuns aici? Din cauza influenței psihanilistei Françoise Dolto, ale cărei idei continuă să genereze controverse? „Ea nu a spus niciodată că trebuie să le spunem copiilor totul, ci că trebuie să le vorbim sincer atunci când este vorba despre o situație care îi afectează direct – cum ar fi o despărțire, un doliu, o schimbare majoră în viața lor”, explică Florence Millot.
Aceasta consideră că, deși neuroștiințele au adus multe beneficii, ele au produs și confuzie. „Studiile au arătat că atunci când vorbim urât cu un copil, există consecințe asupra creierului său”, explică ea.
„Din acest motiv, mulți părinți trăiesc cu impresia că dacă ridică tonul sau resping copilul, îl vor traumatiza pe viață, până în conexiunile sale neuronale. Ajung să nu mai îndrăznească să spună nimic. S-au folosit de aceste studii științifice fără să le înțeleagă.”
De aceea, psiholoaga pledează pentru o formă de binevoință „întrupată”, „reflexivă”, ghidată de „instinctul parental”.
În definitiv, a educa nu înseamnă doar a explica, ci și a acționa, a da exemplu, a lua decizii. Și, uneori… a spune „nu”, pur și simplu.
