Indiferent câte discuţii ar apărea pe marginea situaţiei de la frontierele României comuniste, indiferent cât de mult vom tăcea şi vom ţine departe de noi adevărul, indiferent de câţi negaţionişti ai fenomenului frontierist vor apărea în România democrată şi membră a Uniunii Europene, arhivele pot vorbi.
Nevoia de voință politică
Nu este nevoie decât de puţină voinţă. Aceea de a face lumină în privinţa unui adevărat fenomen cu care România comunistă s-a confruntat, acela al protestului în masă faţă de îngrădirile impuse de sistem, prin părăsirea ţării cu orice risc. Că graniţele erau păzite cu arma, că unii grăniceri făceau exces de zel şi omorau oameni disperaţi, că mii de oameni au fost prinşi încercând să fugă din ţară şi judecaţi şi întemniţaţi pentru îndrăzneala lor, acestea le ştim mulţi dintre noi.
Este nevoie de voinţă politică pentru a se deschide toate arhivele, inclusiv cele militare, care pot conţine informaţii despre frontierişti, aşa cum erau numiţi cei care îndrăzneau să fugă din „Raiul” comunist. Le datorăm acest lucru în primul rând celor care nu au mai apucat să cunoască libertatea şi rudelor acestora, care nu s-au împăcat niciodată cu soarta. Le datorăm acest lucru şi celor care au avut de plătit cu ani de închisoare tentativele lor de evadare din ţară.
Realitatea din dosarele Securității și ale STASI
Accesul la arhive este esenţial, căci documentele pot vorbi, chiar dacă uneori spun lucruri pe jumătate adevărate. Nici Securitatea comunistă din România, nici serviciul omolog din Germania de Est, STASI nu se omorau cu rigoarea, în consemnarea faptelor, ba chiar modificau adevărul, în favoarea lor, desigur. Dar în marea lor parte documentele din arhivele aflate acum spre cercetarea CNSAS sau a BStU (în Germania) prezintă elemente cruciale pentru aflarea adevărului.
Nu răzbunare, ci dorință de a afla adevărul
Campania de presă dedicată frontieriştilor lansată de site-ul miscareaderezistenta.ro nu îşi propune să condamne oameni, să îi expună public, ci să determine statul român să ia decizia de a reda oamenilor adevărul integral. Numai aşa vom învăţa să nu repetăm istoria. Nu oamenii sunt condamnabili în aceste cazuri, nu soldatul bine manipulat, care executa ordine, este cel care trebuie expus, ci sistemul care a îngrădit libertatea de mişcare şi a răpit drepturile elementare ale oamenilor, conducând la crimă.
Tovarășul căpitan a fost informat
Într-unul dintre dosarele STASI aflate în arhivele fostei securităţi est-germane, care conţin informaţii referitoare la România, există o notă informativă referitoare la posibilităţile de părăsire ilegală a Republicii Socialiste România în direcţia Iugoslavia. Semn că prietenii est-germani ai Securității române, domnii de la STASI aveau nevoie de spioni care să le spună cum stătea treaba la granițele României, pentru că acestea reprezentau o portiță de scăpare inclusiv pentru cetățenii RDG.
Raportul datează din anul 1982, deci deja din anii 80, care au reprezentat vârful fenomenului frontierist, care a atins apogeul în perioada 85-89.
Este redactat la maşina de scris, după o înregistrare magnetică, şi semnat de informatorul „Jurgen”, al cărui nume real nu este deconspirat.
Documentele consemnează că raportul a fost primit de un anume tovarăş căpitan Scharn, la 16 iunie 1982.
Informatorul „Jurgen” este doar unul dintr-o serie de persoane care întorcmeau rapoarte pentru STASI despre situaţia din România comunistă, făcând referire la condiţiile de trai, starea de spirit a populaţiei, informaţii de tot soiul culese din oraşe şi localităţi mai mici.
Înregistrări, documente, arhive. STASI ştia tot
„Jurgen” călătorise în România la începutul verii anului 1982 în special în zona de graniţă româno-iugoslavă, având posibilitatea de a descrie în detaliu sistemul de securitate al grănicerilor români, relatează, în cartea „STASI şi Securitatea”, cei doi autori ai acesteia, Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru, care au avut acces la arhivele STASI şi ale Securităţii române.
Am pornit şi noi pe urmele lui „Jurgen”, pentru a descoperi în arhiva STASI raportul său din România. Nu este foarte lung, doar o pagină şi ceva bătută la maşină, dar conţine un element-cheie, care îţi dă fiori, căci vine din gura unui străin. El confirmă ceea ce românul de rând acum ştie, dar se fereşte să spună: grănicerii români ucideau oameni.
„În timpul concediului meu din lunile mai-iunie 1982, am vizitat regiunea de lângă oraşul Jimbolia. Acest oraş constituie punctul de trecere oficială a graniţei spre Iugoslavia, atât pentru calea ferată, cât şi pentru trecerea graniţei pe şosea”, explică „Jurgen” în raportul său.
Cum spuneam mai sus, rigoarea nu era chiar punctul forte al multora dintre documentele serviciilor secrete comuniste, astfel că „Jurgen” aproape că îşi dezinforma oamenii din STASI, pentru că în zonă accesul pentru cetăţenii străini nu era atât de uşor precum scria el în notele sale informative. „În realitate, el era privilegiat, întrucât socrii lui locuiau într-unul dintre satele din apropierea graniţei. Astfel, spre deosebire de alţi est-germani sau cetăţeni străini, avea întotdeauna un motiv plauzibil de a călători în zonă”, comentează cei doi semnatari ai cărţii.
Informatorul ”Jurgen” se plimba cu bicileta și spiona granița
Relatările lui „Jurgen” confirmă însă ceea ce scriam într-un episod trecut, şi anume faptul că regimul comunist impusese o dublă îngrădire a libertăţii de deplasare cetăţenilor României, cărora nu li se permitea nici să iasă din ţară, nici să se plimbe liber în localităţile de frontieră, fără a-şi justifica serios prezenţa pe un teritoriu al propriei ţări.
Dincolo de gardul de sârmă este România. O aruncătură de băţ
Mai mult de atât, „Jurgen” scrie că această graniţă ar fi putut fi folosită de est-germanii care intenţionau să ajungă în Occident prin România şi Iugoslavia, subliniind că, în timp ce grănicerii iugoslavi sunt mai permisivi, cei români „deschid focul şi îi urmăresc pe violatorii de frontieră care fug din România”.
„Pentru cetăţenii RDG care fac călătorii în această regiune ar exista posibilitatea să părăsească tot ilegal republica dacă au rude sau cunoştinţe care le-ar putea fi de folos în acest scop”, mai scrie „Jurgen”, care nu pomeneşte în raportul său despre uciderea unui profesor est-german la Jimbolia, în urmă cu 10 ani, despre care vom relata în episoadele următoare. Informatorul ori nu avea habar de caz, lucru perfect plauzibil, atât timp cât rolul serviciilor secrete comuniste era de a-şi acoperi faptele odioase, ori pur şi simplu îşi face treaba cu superficialitate.
Dunărea, "dincolo", la sârbi, acolo unde visau mulţi să ajungă. Foto: Bogdan Constantinoiu
„Jurgen” mai descrie în raport şi frontiera în sine, aşa cum a văzut-o el după ce a vizitat cu bicicleta câteva sate din imediata vecinătate a frontierei, şi, de asemenea, după ce a parcurs, după cum afirmă, o porţiune de drum mai lungă, la o distanţă de 50-100 de metri de frontiera cu Iugoslavia. „Pe partea românească a frontierei există nişte turnuri de pază cu înălţimea de 2-3 metri, în fiecare dintre ele fiind postată o santinelă. Pe partea iugoslavă pot fi văzute foarte puţine turnuri de pază. Eu am văzut în total numai două, considerabil mai înalte şi mai îndepărtate de frontieră”, mai scrie acesta în raportul către STASI.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de e-mail: marina.constantinoiu@gmail.com, istvan.deak2014@gmail.com
