Centrul de detenție Hohenschonhausen din Germania a fost denumit după 1989 “închisoarea frontieriștilor”. Nu întâmplător, fiindcă după ridicarea Zidului Berlinului în 1961, aici au fost aduși pentru a sta în arest preventiv aproape toți cei care încercau să fugă din Republica Democrată Germană (RDG).
Printre ei s-au aflat și est-germani care au încercat să ajungă în Vest via România, dar au fost prinși, returnați și torturați în închisoarea care era atât de secretă încât clădirea nici nu apărea pe hărțile Berlinului înainte de 1989.
Închisoarea
Construită în 1939, cu menirea de a fi o cantină industrială, ea a fost transformată de rusi în 1946 în centru de detenție și de tranzit cu 103 celule și 230 camere de interogare. Aici se decidea în ce lagăr de muncă forțată urmau să ajungă prizonierii.
La începutul anilor 50, conducerea închisorii a fost preluată de Ministerul pentru Securitatea de Stat (Stasi). Au fost anii de brutalitate totală, ca și în România, est-germanii ducând la perfecțiune brutalitatea psihică, brevetând noi metode de teroare psihologică, de multe ori chiar mai eficiente.
Fiindcă în 1989 protestatarii pașnici care cereau căderea Zidului și unificarea Germaniei nu au luat cu asalt și închisoarea, conducerea a avut timp să steargă urmele, arzând documentele și implicit dovezile incriminatoare.
Transformată în muzeu-memorial
În 1992, închisoarea s-a transformat într-un muzeu-memorial pentru victimele dictaturii comuniste și este vizitată anual de aproximativ 250.000 de persoane. Vizitarea este permisă într-un cadru organizat și în prezența unui ghid, costul unui ticket fiind 6 euro.
Fiindcă au dispărut dovezile, conducerea muzeului a decis să angajeze în calitate de ghizi chiar foști detinuți, oferind mărturii autentice despre dramele trăite acolo.
Ghidul
Unul dintre aceștia este Mario Rollig. Născut în 1967 în Berlin, el lucra ca ospătar la aeroportul Schonefeld, când a intrat într-o relație secretă cu un politician din Berlinul de Vest. Stasi evident că a aflat și a încercat să îl forțeze să devină spion, ca să obțină cât mai multe informații, așa cum a obținut de la alți 187.000 de colaboratori neoficiali.
I-au promis un apartament nou, însă în glumă el a cerut unul într-un cartier din Berlinul de Vest. Din acel moment a început teroarea. L-au dat afară de la locul de muncă și au început să îl hărțuiască.
Până în ziua în care a decis să fugă din RDG. În 1987 i s-a permis să călătorească în Ungaria, de unde a încercat să treacă fraudulos în Iugoslavia. A ajuns cu avionul la Budapesta, de acolo cu trenul la Pecs, iar de acolo cu autostopul şi pe jos spre graniţă.
S-a cazat la un localnic la nici 300 de metri de graniță. Când a înțeles că acesta era mână în mână cu autoritățile, a fugit în mijlocul nopții spre frontieră.
Localnicul a luat arma și l-a urmărit prin pădure, unde l-a imobilizat și a chemat grănicerii. “Nu știam atunci că li se promiteau localnicilor din zona de frontieră premii în bani pentru fiecare fugar capturat”. A fost arestat, returnat și încarcerat la Hohenschonhausen, însă tot timpul a invocat faptul că nu a încercat să treacă frontiera, ci doar să scape de localnic.
”A venit un avion special de la Berlin pentru noi. Mai erau 8 frontieriști, printre care și fete tinere. Ne-au urcat într-un avion de 180 de locuri și au pus câte un ofițer Stasi lângă fiecare dintre noi, care ne-a pus cătușe la mâini și picioare”, mărturiseşte.
Îi aduceau noaptea, îi scoteau din intuneric și îi duceau în întuneric. “Țipau și amenințau, ne dezbracău în pielea goală și ne umileau. M-au plimbat 5 ore în curtea închisorii într-o mașină special amenajată, ca să fiu complet confuz”, își amintește Rollig.
“Mi-au spus că îmi arestează părinții sau îi iau copiii surorii mele. M-au anunțat din start că nimeni nu știe unde sunt, așa că pot face ce vor cu mine și vor anunța că am dispărut în Vest. Chiar am crezut că nu o să mai scap de acolo în viață. M-au acuzat de trădare, periclitarea păcii mondiale și declansarea unui război nuclear. Erau doi. Se jucau cu mine în rolul de polițist bun- polițist rău”.
Trei luni, fără explicaţii
A fost ținut trei luni fără explicații. Obligat să stea în picioare de dimineață până seara, el era verificat cu strictețe. Noaptea era obligat să doarmă într-o singură poziție, culcat pe spate. Orice mișcare în lateral declanșa aprinderea luminii, lovituri cu bocancii și tipete din spatele ușii.
“Hohenschonhausen a fost mai mult decât o închisoare. Era un centru de inovație în spionaj. Aveau micro camere video cu care urmăreau cum se comportă deținuții în cele 13 zile
de detenție în întuneric”. Rollig a susținut tot timpul că nu a încercat să fugă în Iugoslavia, că nu există niciun fel de dovezi în acest sens și nu a clacat, astfel că a fost eliberat după trei luni.
A depus solicitarea să plece în RFG și i s-a permis asta după câteva luni. Tocmai din acest motiv, încă din anii 60, RDG a făcut eforturi să se rezume doar la teroare psihică și să ofere condiții decente în închisori, astfel încât în momentul în care ajungeau în Vest, foștii deținuți nu puteau dovedi cu absolut nimic tratamentul inuman.
Urmările
Dintre cei aproximativ 250.000 de deținuti politici din RDG, 72.000 au ajuns la Hohenschonhausen. Mulți dintre ei suferă și astăzi de tulburare de stres post-traumatic (TSPT). Orice miros sau zgomot le poate trezi o amintire care poate declanșa un atac de panică. Mario a fost internat în mai multe spitale și se părea că și-a revenit, însă un episod din 1999 ar fi putut să îi curme viața.
Era vânzător într-un important magazin din Berlin, când și-a recunoscut unul dintre clienți în persoana celui care l-a interogat în închisoarea Hohenschonhausen. “M-am gândit ce fac acum. Îi dau una? M-am uitat lung la el, nu părea foarte bătrân așa că am crezut că putem să ne înțelegem. I-am spus cine sunt și că sunt dispus să îl iert, dacă își recunoaște faptele și își cere scuze. La început a fost șocat, apoi am observat cum se adună ura în ochii lui și mi-a aruncat: pentru ce să îmi cer scuze? Ești un infractor”.
Rolling a încercat să se năpustească asupra lui, însă a fost ținut cu greu de colegi. Și-au aruncat cuvinte grele și bătrânul a plecat.
Plin de mânie, tristețe, dar și teamă și frustrare, el a încercat să se sinucidă în acea noapte cu o supradoză de somnifere. A fost găsit de un prieten și internat într-o clinică de psihiatrie. Și-a pierdut locul de muncă.
Rolul lui
După ce s-a repus pe picioare, Mario Rollig a decis că rolul său în societate trebuie să fie cel de a lupta pentru drepturile și memoria victimelor dictaturii comuniste. El speră să forțeze statul german să ofere o pensie onorabilă și să despăgubească mai usor persoanele cu probleme medicale rezultate de pe urma incarcerarii. Un alt obiectiv este ca legea care interzice negarea Holocaustului să fie valabilă și în cazul negării dictaturii comuniste.
Angajat la închisoarea transformată în muzeu, el luptă pe cont propriu în instanță cu foștii membrii Stasi. Unul dintre aceștia l-a acuzat public că este un mincinos pe un cont de socializare, astfel că Rollig l-a dat in judecată, iar instanța a decis că fostul ofițer trebuie să îi plătească daune de 2.785 de euro.
“Noaptea mă trezesc transpirat crezând că sunt iar incarcerat sau fără să știu unde sunt, în timp ce cei care m-au băgat după gratii pe mine și mii de alte persoane trăiesc în condiții decente vieți prospere, mulți chiar în casele cu terase din vecinătatea închisorii”. Mulți îi recomandă să renunțe la rolul de ghid în închisoare, însă el este convins că face ceea ce trebuie. “Mulți dintre foștii ofițeri Stasi stau în cartier și mă recunosc pe stradă. E un motiv de satisfacție pentru mine că ei văd că au fost înlăturați. Unii îmi strigă că va veni din nou ziua lor cândva și că voi fi primul aruncat din nou după gratii. Eu le răspund că ei nu mai vor fi în viață atunci”.
El deplânge situația actuală în care comunitatea victimelor este dezbinată, în timp ce foștii ofițeri ai poliției politice sunt extrem de uniți în confiscarea și falsificarea istoriei. “Trebuie să devenim tot mai vocali fiindcă foștii ofițeri Stasi și foștii gardieni de la închisori încep să prindă curaj și încredere de sine. În ultimii ani au tot publicat cărți despre vremurile de odinioară și dau în judecată ziare sau foști deținuți pentru curajul de a-i numi public.
De ce? Fiindcă beneficiază de un articol de lege publicat în anul 2000 care spune că ofițerii Stasi nu mai pot fi trași la răspundere pentru faptele lor, exceptând cazurile de crimă sau omor prin imprudență. Îi văd uneori că partică la tururile pe care le ghidez. Au o gentuță mică la brâu, unde probabil e un reportofon, cu ajutorul căruia mă înregistrează. Am avut cazări în care au reacționat în timpul unui tur și au început să strige că mint. La început mă enerva acest lucru, acum îi rog să iasă în fată și să spună versiunea lor. Își întorc spatele și pleacă pur și simplu”.
Ce îl deranjează cel mai mult pe Rollig, ca și pe mulți alți frontieriști, este că în Germania a apărut o tot mai mare (n)Ostalgia. „Injustețea unui sistem care și-a încuiat cetățenii după un zid, i-a spionat și i-a încarcerat pe toți cei care au avut curajul să critice sau să încerce să fugă, este mascată de o percepție în creștere că RDG a avut un performant sistem de beneficii sociale, un învățământ de calitate și șomaj zero. Urăsc enunțul că nu totul a fost rău în RDG. E o minciună. Oamenii au fost îndoctrinați exact ca pe timpul nazismului.
Partidul Die Linke care se trage din partidul comunist și e în continuă ascensiune atât în est, cât și în vest, se ocupă cu propagarea unei imagini distorsionate asupra trecutului. Liderii partidului neagă cu vehemență că RDG a fost un stat injust. Nu sunt surprins că mulți tineri cred că RDG a fost ca RFG, doar că fără libertatea de a călători și fără o monedă puternică. Este de datoria foștilor deținuți să le reamintească oamenilor că a fost o dictatură. Doar când toate manualele școlare vor conține acest enunț, atunci voi renunța să mai fiu ghid“, a încheiat Mario Rollig.
