Orbit de încrederea în modelul său după căderea comunismului, Occidentul nu a reușit să anticipeze tensiunile geopolitice actuale, explică Michel Guénaire în Le Figaro. Cu toate acestea, Rusia este puternică în relațiile sale cu China și aliații săi.
Imaginea a făcut înconjurul lumii. Se plimbau în grădinile unui palat de vară în iunie 2009 din Ekaterinburg, Rusia. Dimitri Medvedev și Hu Jintao erau înconjurați de președinți kazahi, kârgâzi, tadjici și uzbeci. Tocmai îl felicitaseră pe Mahmoud Ahmadinejad pentru realegerea sa în fruntea Iranului, nepăsători la acuzațiile comunității internaționale care arăta cu degetul multiplele nereguli ale scrutinului.
Asociația lor s-a născut la șapte ani după căderea Zidului Berlinului și a luat numele de Organizația de Cooperare Shanghai (OCS) la o întâlnire din orașul chinez în 2001. În timpul primelor sale două mandate ca președinte al Federației Ruse, din 2000 până 2008, Vladimir Putin dorise să joace cartea Occidentului, dar, vorbind la Conferința de Securitate de la München din 9-11 februarie 2007, denunțase deja NATO și unilateralismul american. Parteneriatul strategic lansat la 7 mai 2009 între Uniunea Europeană și șase state vecine cu Rusia, inclusiv Ucraina, a pus capăt visului occidental și a reînviat rădăcinile orientale ale Rusiei.
Aceasta avea să înceapă de la controlul țărilor pe care le consideră zone tampon ale teritoriului său, „străinătatea apropiată”, în cuvintele lui Putin. Rusia urma să-și reafirme rolul de a anima vasta regiune guvernată înaintea ei de Uniunea Sovietică și chiar înaintea ei de Imperiul Țarilor. A fost o dezvoltare paralelă cu cea a globalizării. Lumea veche a rezistat noului? Mai degrabă, Orientul era cel care reconstituia treptele vechilor sale imperii în fața dorinței de expansiune globală a lumii.
Occidentul nu a văzut această evoluție, orbit de încrederea în modelul său după prăbușirea lumii comuniste. Occidentul nu a crezut asta, asistând la sprijinul masiv din jurul său pentru meritele capitalismului liberal. Era neîncrederea lui.
Neîncredere care își are originea în teribila profeție a "Sfârșitului Istoriei", anunțată într-un articol răsunător în vara anului 1989 în revista The National Interest, de către tânărul oficial al Departamentului de Stat american, Francis Fukuyama. La căderea Zidului Berlinului, democrația liberală asociată cu piața urma să impună un model de dezvoltare universală. Occidentul și-a revendicat astfel dreptul de a răsturna echipele aflate la putere în mai multe țări ale lumii (Regime Change), și de a promova, cu complicitatea instituțiilor multilaterale politice și economice, o organizare politică standard (Nation Building).
Putin este adesea prezentat ca un om singur. Nimic mai departe de adevăr, Michel Guénaire
La rândul lor, asociații de la Shanghai au continuat să se întâlnească în fiecare an, la Tașkent în 2010, Astana în 2011 și Beijing în 2012. Vladimir Putin, care își începea al treilea mandat, chiar a renunțat să meargă la întâlnirea G8 (G7 + Rusia) de la Camp David pentru a merge la întâlnirea OCS. Rusia, China și aliații lor, cărora li se vor alătura în curând India și Iranul, precum și Turcia în calitate de membru observator, urmau să înțeleagă foarte repede că Regime Change și Nation Building erau instrumente de influență pentru Occident, în niciun caz promisiunea unei lumi pașnice. Putin este adesea prezentat ca un om singur. Nimic mai departe de adevăr.
Neîncrederea Occidentului era candoare, orbire și inconștiență. Acest lucru a provocat o ruptură cu lumea pe care a vrut să o convertească la valorile sale, avansând modelul său fără respect pentru istoria națiunilor și privându-se de luciditatea supremă care ne ferește de războaie.
La 24 februarie 2022, Rusia a invadat Ucraina și există toate motivele să credem că va duce la bun sfârșit exercițiul de intimidare a Occidentului pe care intenționează să îl desfășoare prin această invazie, întrucât globalizarea nu trebuie să meargă până la capătul dorinței sale de a cuceri toate națiunile lumii.
Nu va exista o lume unică. Va exista un echilibru în lume, prin căutarea celebrelor Checks and Balances moștenite din Tratatele de la Westfalia din 1648 care dăduseră regulile dialogului între State pe ruinele monarhiei universale. Nu va exista o singură lume, deoarece nu există societate internațională, ci, așa cum a analizat Raymond Aron, sistemul interstatal, „beligerant chiar și în vremuri aparent pașnice” (Pace și război între națiuni). Dacă statele se vor apropia și vor stabili relații exclusive în Est ca și în vestul lumii, va fi, în sfârșit, lume contra lume.
În noua tensiune care ia naștere între națiuni, poți acționa numai dacă ești puternic. Michel Guénaire
În geopolitică, slăbiciunea înseamnă vinovăție. Cât poate valora extinderea cercului de membri ai Alianței Atlantice în fața unui adversar care caută confortul pașilor săi? Cum să avansezi într-o astfel de extindere fără să fi măsurat în prealabil raportul de forțe cu cel care s-a pregătit militar atât de mult să o respingă? În noua tensiune care ia naștere între națiuni, poți acționa numai dacă ești puternic.
Occidentul - în primul rând Europa, ale cărei elite conducătoare au crezut mai mult decât oricine altcineva în sfârşitul istoriei - este chemat la reformă intelectuală şi morală. El trebuie să vadă lumea așa cum este, nu așa cum ar trebui să fie. Totul trebuie reconstruit: obiectivele dialogului între națiuni, regula de aur a diplomației, organizațiile regionale în sine, precum si Alianța Atlantică și Uniunea Europeană.
Desigur, universalitatea va rămâne cea mai frumoasă promisiune a oamenilor. Dar, universul este legea contrastelor. Nu trebuie să fim la fel dacă vrem să fim împreună.
Sursa: Le Figaro, autor Michel Guénaire - avocat de afaceri și eseist autor al cartii: Retour des États
