Populaţia unor ţări europene stagnează numeric sau scade. Acest lucru va reduce posibilitatea de economisire şi potenţialul de creştere economică.
Oamenii vor lucra până la vârste tot mai înaintate şi, prin urmare, vor fi mai puţin productivi – cu efecte negative asupra standardelor de viaţă.
Numărul pensionarilor creşte. Acest lucru va ameninţa finanţarea pensiilor şi a sistemului de sănătate.
În ţările membre ale Uniunii Europene, fiecare pensionar este susţinut, în medie, de patru persoane active. Până în 2050, acest raport va fi de 2 la 1, potrivit proiecţiilor ONU şi UE.
Europa, noua Japonie
Exemplul japonez este concludent în privinţa relaţiei dintre rata de creştere economică, declinul demographic şi îmbătrânirea populaţiei.
”Europa este noua Japonie” a declarat Douglas Roberts, economist al Standard Life din Edinburgh, preluat de The Economist.
Specialiştii în economie insistă asupra faptului că, în afara aşezării sistemele de pensii pe baze mai solide, politicile prioritare ar trebui să vizeze investiţiile în educaţie şi pregătire practică.
De asemenea, ar trebui extinse posibilităţile de îngrijire a copiilor pentru a permite unui număr mai mare de femei să intre sau să rămână pe piaţa muncii.
Identificarea mijloacelor de împărţire a costurilor îmbătrânirii are potenţiale efecte politice negative, amplificând un conflict între pensionari şi generaţiile tinere care sunt suprataxate şi nevoite să lucreze tot mai mult.
George Magnus, consilier economic în cadrul băncii elveţiene UBS din Londra, a precizat că fenomenul este explicabil prin faptul că după izbucnirea crizei din zona euro, atenţia a fost axată pe sustenabilitatea asistenţei sociale pe termen scurt.
”Însă în spatele acestui lucru există o problemă structurală, care este de fapt despre modelul social şi drepturile şi obligaţiile cetăţenilor faţă de stat. Vom fi nevoiţi să avem această dezbatere” a afirmat George Magnus, autorul volumului „The Age of Aging”
Aşteptările privind nivelul pensiilor și asistenţei în sănătate s-ar putea dovedi prea optimiste dacă e neglijat impactul schimbărilor demografice. ”În absenţa politicilor care recunosc că aceste chestiuni există şi care să le trateze nimic din analizele privind sustenabilitatea - datorie, sector financiar - nu are importanță” a apreciat The Economist.
Până în 2050, Portugalia ar urma să aibă mai multe persoane de peste 60 de ani decât orice alt stat membru UE – respectiv, 40% din populaţie.
Aproximativ 100.000-120.000 de portughezi - 1% din populaţie - emigrează anual în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite, reducând baza de impozitare şi adâncind problemele de finanţare a asistenţei sociale.
Cercul economic vicios este greu de rupt. “Emigraţia transmite un semnal negativ investitorilor străini. Transmite de asemenea un semnal negativ pentru iniţiativele interne de afaceri” menționează Reuters.
Efectul psihologic al emigraţiei masive, care acoperă, de exemplu, două treimi din declinul demografic al Letoniei începând cu anul 2000, este la fel de puternic ca daunele economice.
Rata fertilităţii la femei a scăzut la 1,1, fiind una din cele mai scăzute din lume. Cercetătorea Dace Akule a vorbit de o “tristeţe demografică” a unei ţări unde majoritatea cetăţenilor au o rudă care lucrează în străinătate.
”Senzaţia de amărăciune este extrem de prezentă. De ce? O senzaţie că, din moment ce toată lumea părăseşte barca, înseamnă că barca se scufundă. Sau, dacă barca este pe linia de plutire şi ceilalţi pleacă, eu de să rămân?” a comentat, preluată de Reuters. Doar un număr mai mare de locuri de muncă bine plătite va putea stopa emigrările şi îmbunătăţi perspectivele demografice pe termen lung.
O generaţie sceptică
Criza pe care a traversat-o Europa a făcut ca fiecare al patrulea tânăr sub 25 de ani să nu aibă un loc de muncă stabil sau, cel puţin, potrivit specializării profesionale. Pe solul steril al crizei a apărut o tânără generaţie descurajată.
Politica de austeritate din perioada crizei s-a răsfrânt negativ asupra educaţiei şi învăţământului și a pieţii muncii. O generaţie tânără bine pregătită, cu numeroşi absolvenţi de studii sperioare s-a confruntat cu lipsa de perspectivă.
O generaţie sceptică, fără încredere în sistemul social şi politic al Uniunii Europene - care, iniţial, fusese destinat, programatic şi declarativ, evitării marginalizării şi pauperizării cetăţenilor.
Pentru mulţi tineri, Europa şi-a pierdut credibilitatea - ceea ce, conex, a generat întrebarea: va mai fi viabil, în continuare, modelul european întemeiat pe valorile libertăţii şi dreptăţii?
Anticiparea declinului occidental
Un semnal de alarmă legat de declinul Occidentului vine dinspre Niall Ferguson, profesor de istorie la Harvard University, care creează o undă de şoc cu volumul său “The Degeneration of the West”.
Niall Ferguson nu crede nici în ciclicitatea istoriei, nici în caracterul ei repetitiv, susţinând că mizează pe argumente clare în demonstraţia sa. Statisticile sunt, în acest sens o adevărată mină de aur pentru autor deşi fiabilitatea lor rămîne îndoielnică.
Niall Ferguson consideră că la mijlocul secolului XX omenirea a decis să facă un “experiment”. Cobaiul a fost Germania: jumătate din ţară a rămas capitalistă - cealaltă jumătate a devenit comunistă. La acelaşi experiment, consideră autorul, ar fi fost supuşi şi coreenii.
Rezultatele au fost frapante, elocvente. Succesul Occidentului s-a datorat instituţiilor sale. Teza istoricului britanic este următoarea: instituţiile schimbă şi comportamentul oamenilor iar combinaţia între instituţii şi idei a generat dezvoltarea spectaculoasă a Occidentului.
Niall Ferguson recurge la câteva analogii simple pentru a-şi expune teoria. Factorii de succes ai Occidentului sunt denumiţi „Killer-Apps” - după modelul celor de pe ecranul unui smartphone.
Primul Killer Apps ar fi concurenţa, culminând cu imensul potenţial de inovaţie. A doua aplicaţie este revoluţia ştiinţifică, având ca debut secolul XVII. Niall Ferguson subliniază faptul că şi războiul a jucat un rol important în supremaţia Occidentului faţă de restul lumii şi, în perioada respectivă, asupra Imperiului Otoman în expansiune.
Al treilea factor de succes este statul de drept, înfloritor în America proaspăt colonizată, în acea perioadă. Caracterul sacrosanct al proprietăţii private a contribuit, de asemenea, la prosperitatea economică a Apusului.
Spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, progresele în medicină au favorizat traiectoria ascendentă a evoluţiei Occidentului înregistrîndu-se şi creşterea mediei de vârstă a locuitorilor acestuia.
Societatea de consum şi o anume etică a muncii - cu trimitere la teoriile lui Max Weber - încheie seria celor şase Killer-Apps, cărora Occidentul le-a datorat supremaţia.
Estul copiază Vestul – stagnarea Occidentului
Japonia şi ţările-tigru din Asia şi China - au copiat “software-ul “Occidentului. Niall Ferguson apelează, din nou, la statistici.
Istoria de succes a Occidentului, care a durat o jumătate de mileniu, s-a manifestat printr-o dominanţă de tip instituţional asupra restului lumii. Acum însă, avantajele acumulării de ştiinţă şi cunoaştere sunt diminuate de calitatea slabă a învăţămîntului, statul de drept resimte povara unor reglementări şi restricţii inutile, spiritul de competiţie e asfixiat de regularizările centraliste.
Se atinge stadiul denumit de Adam Smith stationary state. Privind către Europa, Niall Ferguson întrezăreşte viitoare decenii de stagnare şi uriaşe datorii. Erorile au origine instituţională.
CREDIT FOTO: Image by Sabine van Erp from Pixabay
