MOTTO:
„S-a schimbat lumea. Sunt un moșneag străin
ce bâjbâie să găsească clanța de la ușă.”
Romul Munteanu
„Plouă în fire lungi de apă” (1) peste un București forfotitor în van. Deretic prin biblioteca de acasă. Pe câteva rafturi am rânduit volumele de la cea mai prestigioasă editură a vremii trecute, Univers. Deși timpul le-a îngălbenit, iar paginile au devenit de necitit, conturul literelor estompând-se ireversibil, nu mă încumet să le arunc. Cum să tai fâșii de carne din mine și să le azvârl la gunoi ? Unele dintre volume mi-au cârmit destinul și abia azi îmi dau seama de un adevăr fundamental: „Cărțile de căpătâi sunt o utopie, o fata morgana după care alergăm toată viața.” (2)
Până în 1990, starostele acestei fabrici de cărți s-a numit Romul Munteanu (3) , care își amintește în memoriile sale că „beam în editură cu prietenele (apropiate) bine alcoolizate. (...) Aceasta a fost foarte rar, dar din păcate cam toți procedau la fel, ținând sticlele de băutură în birouri, atât femeile, cât și puținii bărbați. Rareori mi-a fost dat să văd o comunitate umană mică atât de dezaxată. (...) Fără excepție, aproape toți puteau fi internați într-un spital de nebuni.(...) Dar în această echipă de smintiți, editura a mers bine, fiind cea mai bună din țară. Un paradox.” (4)
Din acest superb paradox mi-am hrănit ani de-a rândul visurile adolescenței și tinereții.
*
Jurnalul eruditului critic literar mustește de tristețe, este nu numai strigătul deznădăjduit al unei „generații peste care istoria și-a lăsat fecalele ei împuțite”, ci și al unui om ajuns la capătul drumului, al mișcării larvare într-un gol existențial. Iar „unde e puțină viață se strâng și animalele flămânde.(...) Întotdeauna mi-am dorit la bătrânețe o viață solitară, dar nu intrarea totală în anonimat. Mai am orgolii.”
Vasăzică, la senectute, doar orgoliile ne mai amintesc că suntem încă vii, ce tristă constatare... Ca și aceasta: „Și eu cred că bătrânețea nu mai are alte elemente distincte care să ne deosebească pe unii de alții. Un bătrân este un bătrân, indiferent dacă a fost general, medic, judecător, profesor sau țăran. Rămân, desigur, trăsături distinctive de educație, comportament și rudimente de cultură. Dar orice s-ar spune, bătrânețea este reducționistă”.
*
Pomenindu-l pe Quinault, diaristul născut la Călanul Mic insistă și asupra relației dintre autor și cititori: „Așadar, cel care scrie sodomizează, violează, în vreme ce cititorii sunt cei violați (sodomizați)”. Dar limbajul erotic, sexualizat al autorului din Antichitate nu surprinde, fiindcă se povestește că și Fulvia l-ar fi invitat pe împăratul Augustus la coitus în termeni belicoși: „Aut future aut pugnamus, deci ori sex, ori bătălie”. Și romanul dă exemple de vocabule licențioase folosite de compatrioții săi: „fascinus sau falus, faunele fascinus transformându-se în fascinație, denumire ce viza inițial atracția pentru sex, obsesia acestuia”.
Fascinant, nu ?
*
Aflu din mărturisirile fostului dascăl universitar („Era formidabil !”, mi-l caracterizează Marius Mitran, unul dintre studenții săi) și o droaie de amănunte despre lumea literară.
De pildă, „Petru Dumitriu era doar un tânăr imberb, cult și infatuat”, însă el „nu a crezut niciodată în socialism și a scris la comandă, ca să trăiască bine și ca să fie în frunte, alături de protipendada de odinioară. Atunci când nu a mai putut suporta, temându-se de riscurile aduse de biografiile contemporane, la începutul lui 1960, a trecut în Occident prin Berlin. Conjunctura nu era favorabilă, fiindcă și în Occident stânga era încă foarte puternică. Scriitorul acesta balzacian a trecut subit la un alt gen de realism radical, în care Iumea din universul nostru socialist apare dintr-o altă perspectivă, menită să dea relevanță opresiunii din societatea noastră totalitară. Cărțile lui, Ne întâlnim la Judecata de apoi și Incognito sunt elocvente pe acest plan. Cred însă că, declarându-și opțiunile pentru Ion Iliescu, Petru Dumitriu a făcut o greșeală tactică fundamentală, fiindcă majoritatea scriitorilor și intelectualilor nu sunt cu P.D.S.R.-ul, care s-a erodat masiv în toți acești ani de guvernare. Faptul că a acceptat invitația președintelui nu mi se pare o greșeală, dar pledoaria pentru el în plină campanie electorală consider că este o gafă. Sigur că orice om este liber să aibă opțiunile lui politice, dar el a venit în țară ca scriitor, nu ca agent electoral.
Din aceasta cauză, cei mai mulți oameni de litere nu au fost la întâlnire, iar participanții au fost extrem de reticenți.
Dar, în pofida opțiunilor sale politice, Petru Dumitriu nu a venit în țară la Judecata de apoi. De aceea, publicul s-ar fi cuvenit să discute cărțile lui, nu opțiunile sale politice.
Ușor ramolit, Petru Dumitriu s-a apărat cu abilitate, recunoscându-și cu umilință greșelile mai vechi.
Oricum, ancorarea lui printre scriitori a fost un eșec, cu toate că Petru Dumitriu rămâne printre prozatorii de prim-rang din cultura română. El stă alături de Marin Preda și Eugen Barbu, depășindu-l pe autorul Moromeților din mai multe puncte de vedere”.
Alt romancier celebru, Nicolae Breban, „a devenit plicticos, aproape ilizibil. El a mai fost așa. Dar atunci aveam motive să-l citim. Acum a devenit un scriitor provincial din estul Europei.”
Însă, „atâta vreme cât istoria unui popor este dominată de factorii politici și girată în mare măsură de aceștia, literatura nu poate eluda politicul decât printr-o repliere în sfera morală sau în cea socială, așa cum a făcut Augustin Buzura în unele dintre cărțile sale”. Numai că, e de părere autorul, „și unele romane ale lui Augustin Buzura vor trece printr-un proces de perimare”. Mă îndoiesc.
De asemenea, „faptul că Paul Goma este un scriitor minor s-a resimțit de la început. Suferința lui ca disident nu i-a putut asigura succesul ca scriitor”.
George Astaloș, întâlnit la Paris, confirmă criza scriitorilor noștri din exil, în lipsa publicului și a recunoașterii de către literatura noii țări. În ciuda faptului că el „a fost ajutat de mulți francezi și a reușit să nască un șoricel mai mare care este teatrul său. Femeile l-au ajutat enorm, dar nimeni nu poate oferi mai mult talent decât are cel în cauză.”
Mircea Dinescu este „un poet de glandă”, a cărui plachetă de versuri, O beție cu Marx, „anunță finalul unui poet strălucit”, Fănuș Neagu, „un adaptabil. Așa s-a strecurat și a plutit, jignind cu măsură prietenii, adversarii”, Mircea Zaciu, „o muză cârtitoare”, „un intelectual puțin productiv”, „un cercetător complexat, cu mentalitate provincială și cu fața mereu întoarsă spre București”, Mircea Ivănescu, „un ins ciudat, ciufut, zâmbitor, înzestrat cu o mare putere de muncă, talentat și totuși mânat de complexe. Nu știu de unde i se trag. Să-i producă alcoolul o asemenea exacerbare a Eului? Sau există în el o sete de absolut pe plan creștin, pe care nu-l pot atinge? Nu știu! Părerea mea este că poezia lui se învârte de multă vreme într-un cerc vicios din care nu poate ieși. Eul său imaginativ produce fantasme care se sedimentează în aceleași tipare stilistice. De aceea poezia lui are o suită de modulații repetitive pe toate planurile”, Mircea Eliade „nu este fructificat prin partea lui cea mai solidă, istoric al religiilor și miturilor, ci prin roman, segmentul său cel mai slab”, Emil Cioran „e un unicat, dar pentru generațiile tinere a devenit un «pământ» steril”, Constantin Noica „nu are urmași în studiile de filosofie a limbajului”, Paul Goma „se comportă ca un zeu suprem, care atacă în toate direcțiile”, un personaj „și viclean și călău moral al confraților. Are ceva de om jegos, de ins cu pielea nespălată de propriile ticăloșii și mitocănii”, Eugen Simion, „un om tenace care s-a luptat pentru carieră și a reușit. Din păcate nu este un om prea generos”, Dinu Săraru „nu a făcut decât să realizeze o nouă literatură bulevardieră a socialismului, la fel ca și Aurel Baranga în teatru”, căci „simpla adaptare la vremuri nu a salvat pe nimeni”, Mircea Sântimbreanu „a fost după părerea mea un cinic de tip superior, în maniera Nepotului lui Rameau, cunoscutul roman al lui Diderot. Mircea Sântimbreanu avea un ochi de Argus. Viteza lui de lectură era faimoasă, iar capacitatea de sesizare a unor defecte ale cărților mi s-a părut întotdeauna uluitoare. Ironic, plin de umor negru sau absurd, capabil să demonteze și să remonteze o carte în toate articulațiile sale, bun orator, Mircea Sântimbreanu a fost un intelectual de temut pentru autorități și care a stârnit respect în jurul său”, iar Adrian Păunescu „a rămas un om de nimic, pe care vremurile nu l-au schimbat în bine. Păcat de poezia lui cea autentică, slujită de un bard cu inimă de șacal; nu pot zice câine, fiindcă știm cât de buni și de credincioși pot fi câinii și cât de răi și de prefăcuți pot fi unii oameni. (...) N-am să uit niciodată aroganța și nepăsarea față de oameni, când nu are și el un câștig (electoral)”.
Neiertător prolificul compatriot („omul între culturi”), însă criticul, vorba lui Mihai Ralea, nu-i altceva decât un „creator de puncte de vedere”.
*
O remarcă interesantă: „La noi, marxismul dispare prin lipsa de specialiști”. Oare?
Alta: „Ce pacat că în țara noastră nicio clasă socială nu și-a putut duce destinul până la capăt, într-un proces evolutiv organic. Parcă a fost un blestem. Nici boierimea, nici burghezia nu și-au îndeplinit până la capăt rosturile în istorie. Mereu alte revoluții le-au întrerupt destinul; clasa muncitoare și țărănimea au avut aceeași soartă. Nu guvernarea prin ele a fost interesantă, fiindcă stăpânii țării, cu excepția unora mai lucizi, au fost niște nebuni sau criminali. Dar injectarea societății cu intelectuali din aceste medii cred că a fost benefică, evident fără sacrificarea violentă a altora. Acum lumea aceasta decade parțial iarăși în analfabetism, așa cum arătam și în paginile anterioare. Societatea românească se mișcă în cercuri mici. De aceea, progresele ei sunt atât de mărunte. Spiritul de negare al românilor este prea mare, încât nu recunoaște niciodată ce a fost bun înainte. Meșterul Manole este un simbol al autodistrugerii românești de-a lungul vremurilor”.
Je suis Manole !, n` est pas ?
*
Cum arăta satul românesc în anii `90 ? Deloc idilic, ca la pașuniști. Dimpotrivă, „cei mai mulți dintre preoții noștri de țară s-au degradat. Au ajuns și ei la fel ca ceilalți oameni: fripturiști, ciolănari, leneși, bețivi etc. Țăranii sunt urâți, desfigurați de muncă, săraci și alcoolici.”
Din păcate, lumea rurală a încremenit în aceeași ponoseală, un spectacol al descompunerii...
*
„Corpul meu este ca un muzeu în mișcare”, citesc undeva. Încolțit de fantasmele trecutului, Romul Munteanu nu se sfiește să scrie că relațiile sale sexuale extraconjugale „au avut rolul lor. Au fost ca niște vitamine. Mi-au dat iluzia că îmi fortific corpul, că împrumut energie de la ele. Acum mi se pare că totul a fost ridicol. Am pierdut prea multă vreme cu obiectele erotice. (...) Aceste iubiri sumare cu decepții dintr-o parte sau alta și fără durată prea lungă. Acolo unde sufletul meu năzuia, n-am ajuns. Acolo unde am ajuns, nu mi-a plăcut să rămân.” Și n-a rămas deoarece, se știe, „bărbații consumă repede femeile, apoi caută altele.” Abia la senectute ne dăm seama că „Amorurile târzii sunt dureroase, câteodată sfâșietoare, fiindcă lasă adeseori impresia că sunt ultimele și se petrec cu gânduri împărțite între eros și moarte.”
Altminteri, „demistificat, sexul devine în epoca noastră o nouă mașină de făcut iluzii. E trist, oamenii nu au cu ce să se mai joace, decât cu propriile organe.” Dar, fără iluzii, am fi în stare să ne suportăm efemeritatea ?
*
„Plouă în fire lungi de apă”, norii s-au risipit, o rază de soare îmi bate în geam. Reveria s-a terminat, sunt în biblioteca de acasă și-mi șterg cărțile de praf... Într-adevăr, „tot ceea ce nu-i trăire în actul lecturii nu e nimic. E la fel cu numele femeilor iubite de care nu-mi aduc aminte.”
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
1- Romul Munteanu, O viață trăită, o viață visată
2- Idem
3- În 1990, Andrei Pleșu l-a scos de la editură și l-a înlocuit „și parcă tot el este supărat că am existat, de parcă m-ar căra în spate ca pe un sac de povară”, notează Romul Munteanu.
4- Romul Munteanu, O viață trăită, o viață visată
