Undeva, Sever Voinescu observă minunat că „a trăi înseamnă a tranzacționa vinovății cu lumea – uneori ești tu vinovat față de ea, alteori ea ți-a greșit.” Mda, îi răspunde din negura vremii Schopenhauer - „ Viața este o afacere care nu își acoperă cheltuielile”. Într-adevăr, negocierile cu lumea îți ocupă tot timpul și, de aceea, uiți să mai și trăiești, iar la final te declari falit. La naiba cu contabilitatea asta meschină –„celălalt nume al demonismului” ! Ce să alegem, plinătatea vieții ori mântuirea ? Nicolae Steinhardt are răspunsul: „La diavolul-contabil nu încape nici ștersătura cea mai mică, dar Hristos, dintr-odată, șterge un întreg registru de păcate.” (1)
Însă la Iisus se ajunge anevoios și asta numai prin renunțarea la multe dintre plăcerile lumești...
*
Cică, ne lămurește definitiv Einstein, „lumea este un loc periculos, dar nu din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care nu fac nimic”. Doamne, și sunt atâția care stau cu mâinile încrucișate... Și stau așa fiindcă i-au speriat cei răi, există o conjurație a unei minorități care terorizează o majoritate paralizată, bunăoară. Păi cum să li te opui, când cartelul răului deține întreaga bogăție mondială ?
*
De câte ori dau cu ochii de Gabriel Liiceanu, îmi șoptesc asemenea lui Andrei Crăciun: „E trist când vezi atâtea statui vii fără noblețe”... Dar filosofului nici nu-i pasă de pișcăturile noastre, convins că „nu trebuie să replici prostului, fiindcă riști să te trezești cu el în discuție.”(2) Numai că proștii s-au tot înmulțit în ultima vreme, îndeosebi de când au citit Împăratul cu șapcă, capodopera neîndurătorului Radu Călin Cristea.
*
Petre Pandrea ne atenționează că „nu există prietenie între un bancher și un cizmar, între un președinte de Casație și un pălmaș. Prietenia se mișcă, îndeobște, într-o zonă de omogenitate economico-socială. Doi prieteni trebuie să aibă două pungi egale, două educații similare, un ideal comun și – pe cât posibil - profesiune identică. Și – mai presus de orice – să nu uităm pungile.”
Ah, pungile și conturile, daimonii capitalismului ! Câtă dreptate are „mandarinul oltean”. Realitatea cruntă și crudă îl confirmă din plin. Cu o corectură – cizmarii au devenit și ei milionari, așa încât bancherii le caută prietenia...
*
Aflu de la Ștefan Mitroi că „bătrânețea este cea mai frumoasă dintre vârste! Păcat că este dată pe mâna unor oameni neputincioși !” Dar nu într-atât de nevolnici încât să nu tresară la aducerile aminte din copilărie, când „celor mici li se dădea voie să se joace cu zăpada, și ei chiar se jucau, îndeosebi de-a oamenii mari, oamenii mari de zăpadă, și să urce în sănii trase de cai, iar clopoțeii de la gâtul cailor să râdă, ca în poeziile lui Esenin, fără oprire, și tot fără oprire să fie și zbârnâitul pe derdeluș. Când venea primăvara, puteai să te sui într-un pom înflorit și să devii copilul acelui pom, copil din flori, cum ar veni, și să te lași purtat de miresmele lui pe deasupra pământului, având voie să visezi orice, să treci dintr-un vis în altul până seara târziu. Ai fi rămas pentru tot restul vieții acolo, dar tocmai te chema bunica la masă, și tocmai se umplea cerul de stele, și tocmai sosea Carul Mare să te ducă acasă, lungit pe un polog de trifoi proaspăt cosit.” Este neîndoielnic că „toate drumurile noastre prin lume, și toate drumurile duc înapoi, duc aici, acasă !” (3)
Și uite așa, purtat hăt-departe, „nici nu vă închipuiți ce puțin îi trebuie sufletului meu ca să se lase copleșit de bucurie. O seară de vară în care se aude toaca unei mănăstiri bătând, un pahar de vin roșu băut în curtea casei unde m-am născut, cu luna și stelele multe ale cerului ținându-mă de vorbă, chipul unei femei simple de la țară ale cărei mâini sunt la fel de frumoase ca mâinile mamei, un vis în care îmi apare mama, un drum prin câmpie cu picioarele desculțe, clopotul bisericii din sat vestind o sărbătoare, un om de zăpadă chemând copiii la joacă, o pâine abia scoasă din cuptor frântă în două, doi oameni îmbrățișându-se, pomi înflorind, o sperietoare de ciori în marginea unui lan de floarea soarelui, soarele răsărind-toate acestea sunt doar o parte, o mică parte din marile bucurii după care aleargă sufletul meu. Și alerg și eu odată cu el. Iar basm mai adevărat ca acesta nu poate exista pe lume!”(4)
De aceea vă zic, contrazicându-l oarecum pe Sever Voinescu: nu vă mai irosiți vremea cu „tranzacționarea vinovățiilor”, dați o fugă în propria voastră copilărie și umpleți-vă prezentul de bucurie ! Lăsați-le încolo de povețe einsteiniene, de „statui fără noblețe” ori de pungi !
[1] Jurnalul fericirii
[2] Nicolae Iorga
[3] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor
[4] Ștefan Mitroi
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
