Găsesc într-o carte de demult a columbianului Gabriel García Márquez o frază care mă amuză acum: „În Polonia revoluția nu prinde rădăcini fiindcă muncitorii au un complex de inferioritate.”
Cică așa i-ar fi spus scriitorului un localnic prin 1957. Evenimentele de mai apoi, cu mișcarea sindicatului „Solidaritatea” și nu doar, au infirmat brutal pesimismul leșului.
Și asta în condițiile în care, citând aceeași sursă, „polonezii nu sunt comuniști.(...) Ei spun că sunt, dar se duc la biserică în fiecare duminică.” Ceea ce la noi nu se prea întâmpla, însă nici noi nu eram chiar comuniștii ăia din documentele partidului unic.
Dar ce era Polonia? Nu o democrație populară, comentau comuniștii unguri, ci „o colonie culturală a Franței și tot ce au făcut acolo a fost să scape de influența sovietică pentru a reveni la influența franceză.” De altfel, „un ziar din Paris a publicat de curând un articol intitulat «Pentru a ști ce gândește stânga franceză trebuie să citești presa din Varșovia».
Câteva din utimele articole ale lui Sartre au fost publicate mai întâi în poloneză și apoi în franceză.” Mai mult, survolând vremurile, într-o telegramă din 13 octombrie 1968, la nici două luni după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici (20 august 1968), C.M. James (diplomat britanic aflat la post în ambasada de la Paris) scria că, în urma discuțiilor purtate cu Jaques Andréani (responsabilul pentru afacerile est-europene de la Quai d' Orsay), a rezultat că „francezii au fost în special dezamăgiți de polonezi.
Aceștia s-au comportat, în timpul crizei, mai rău decât ruşii. Presa poloneză a denaturat sau eliminat declarațiile franceze în privința crizei întrun mod mult mai rău decât ziarele sovietice.”
Și asta în condițiile în care, potrivit aceluiași document, Franța pusese atât de mult efort în schimburile sale culturale, atât de multă energie în contactele cu intelectualitatea de la Varșovia...
Revenind la remarca prozatorului sud-american, cam astfel se punea problema în Europa de Est la vreo opt ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Abia fusese înăbușită revolta de la Budapesta, acolo unde, vorba polonezilor, „comuniștii unguri sunt sclavii voluntari ai Uniunii Sovietice, sectari, dogmatici, cu toate viciile antimarxismului.”
Numai că Marele Stăpân de la Răsărit deplasase în capitala Ungariei 80 000 de soldați, iar din informațiile oficiale rezultă că în acele patru zile s-au înregistrat „5 000 de morți și 2 000 de răniți, dar amploarea distrugerilor permite să se presupună că numărul victimelor” a depășit cu mult cifrele respective.
Atunci, în octombrie 1956, „un grup de studenți a traversat piața cerând în gura mare expulzarea trupelor sovietice. Unul dintre ei s-a cățărat pe statuie purtând steagul maghiar și a ținut un discurs de două ore.
Când a coborât, bulevardul era plin de bărbați și de femei, locuitori ai Budapestei, care cântau imnul poetului Petöfi pe sub copacii desfrunziți de toamnă. Așa a început revolta.”
Amintiri dintr-o altă dimensiune, dintr-o altă istorie... Gabriel García Márquez descrie în culori sumbre, de neimaginat azi „acei 800 de metri pustii care despart cele două lumi. Nu se vedeau nici lagăre de tortură, nici faimoșii kilometri și kilometri și kilometri de sârmă ghimpată electrificată. Soarele asfințitului se revărsa peste un pământ necultivat, însă sfârtecat de cizme și de arme ca în a doua zi după război. Aceasta era Cortina de Fier.”
Ce mi-o fi venit să le pun pe hârtie azi, după trei decenii de la prăbușirea sistemului comunist? Poate dorința de a înțelege mai bine ce am trăit odinioară, poate zbaterea mea de a pricepe de ce România nu-i nici Polonia și nici Ungaria în noua ordine regională.
Fiindcă ex-suratele noastre de lagăr purpuriu și-au continuat exercițiul de nesupunere început odinioară și se opun sovietelor de la Bruxelles. La București, din păcate, mârâielile oficiale nu trec de zidurile celor două palate - Cotroceni și Victoria.
Prezentul românesc stă încremenit în trecutul legat fedeleș în proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”. Dar nici nu-l deșteaptă, nu-l face curajos și demn. Ne-am obișnuit într-atât cu lama ascuțită deasupra grumazului național încât statutul de virtual condamnat la obediență veșnică nu ne mai deranjează vreun pic.
Altminteri, nu fugeam ca zăluzii de sub un iatagan sub altul, îngenunchind mereu și jurând loialitate feluriților cotropitori nimeriți prin vatra aceasta a plângerii. Lipsiți de reflexul libertății, ne-am vârât acum, în aceeași poziție înjositoare, sub un scut ce ne va aduce mai multe belele decât avantaje.
O posibilă explicație a înjositoarei stări de lucruri o oferă Doru Pop , conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj: „România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce suntem acum”, în contextul „golirii demografice”. Așadar, o „catastrofă biologică”, soldată cu împuținarea alarmantă a „resursei umane”.
Și cum să nu-l crezi pe cuvânt pe Caragiale care, la părăsirea definitivă a țării, a mărturisit cu năduf: „M-am exilat și atâta tot. (...) Nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul, vieți demne de compătimit.“
Marian Nazat
www.mariannazat.ro