În Rose Garden de la Casa Albă, doi bărbați stau în fața microfoanelor și a cohortelor de ziariști veniți să-i gâdile sau să-i sfârtece cu întrebările. Cei doi sunt președinții României și SUA, Klaus Iohannis și Donald Trump. După 1989 este prima dată când un român se bucură de o așa onoare, ultimul a fost Nicolae Ceaușescu, să nu-i uităm numele !
Gazda vorbește întâi, citește niște hârtii scrise de consilierii săi. Turuie despre pericolul terorismului arab și despre necesitatea alocării de fonduri suplimentare pentru „cursa înarmărilor”, obsesia dintotdeauna a americanilor. Într-un târziu, laudă țara noastră, salută lupta anticorupție și întărirea statului de drept la București, bleah... „Știm tot ce se întâmplă acolo” , îl aud pe yankeu și simt un gol în stomac.
O înjurătură neaoșă îmi șade pe limbă, dar corectitudinea politică mă obligă la ipocrizie. Îmi reprim, așadar, ieșirea de mahala și ascult în continuare cuvântarea cabotinului roșcovan. Ni se promit niscaiva investiții în dolari, doar am mărit bugetul destinat apărării, statutul de contributor important la pușculița NATO îl obligă pe „unchiul Sam” la astfel de concesii. Mister Donald își strânge hârtiile, le vâră în buzunarul hainei cam lungi în poale și-l invită pe prietenul și partenerul Iohannis să-și rostească discursul.
Asta da fățărnicie, ce parteneriat e ăla între slugă și stăpân ? Devin curios, în definitiv, la pupitru este chiar președintele meu. De fapt, și al meu. Sibianul arată impecabil, costumul îi pică turnat, cravata se potrivește cu seninul zilei, iar tunsoarea îl întinerește. Parcă e mai înalt decât omologul lui, remarc cu nătângă mândrie. Zâmbește destins și distins. Și își începe alocuțiunea, fără să se folosească de copiuțe ori de prompter. Are o relaxare și fluență surprinzătoare, îmi vine să iau în brațe televizorul, mă simt cetățean cu drepturi depline al planetei, iar nu second hand.
Cu o zi înainte, la Paris, Simona Halep o învinsese pe Karolina Pliskova și-mi redeschidea degeaba aripile. România nu e chiar „curul Europei” !, cum scria Petre Țuțea, îmi repet infantil. La un moment dat, succesorul carismaticului Obama a întors capul spre Iohannis și l-a privit cu un licăr de uimire, nu și-o putea ascunde, prestația esticului cu origini nibelunge era impecabilă. Mi-am zis atunci că ar fi mai nimerit boss-ul nostru în Biroul Oval, s-ar asorta mai bine Americii First. De mult n-am trăit un sentiment atât de reconfortant, de măreț în pielea mea de rumân jerpelit și umilit ca la 9 iunie 2017.
Dar m-am scuturat repede de frigurile exaltării, păi dincolo de prestația remarcabilă a compatriotului meu, acolo, pe pajiștea cea mai râvnită de pe mapamond, ne recunoaștem iarăși statutul subaltern, nu altceva ! Măcar o făceam cu stil acum, furați de sclipiciul hollywoodian... De ne-am negocia totuși mai avantajos iobăgia inter-statală. Căci, să plătești vreo 6 miliarde de dolari în schimbul privilegiului de a te făli cu scutul de la Deveselu e cam împovărător.
Au urmat apoi iscodirile jurnaliștilor, cele mai multe vizând primejdia rusească, prezentă nu numai la noi, ci, cu osebire, și la Washington, unde, cică, muscalii ar fi schimbat rezultatul scrutinului prezidențial de anul trecut. Tembelism mediatic sau manipulare grosolană ? Desigur, de vreme ce alde Pantazi au bătut atâta drum ca să le spună ălora că „mlaștina de la București” pute rău, că suntem corupți și hoți și câte și mai câte. Unde ești tu, Țepeș, Doamne ? Ce-ar fi, de pildă, dacă la sosirea lui Trump la noi, gazetarii americani s-ar apuca să denunțe la conferința de presă comună fraudele și fărădelegile de la ei ?
Presa nu se dezminte, se încăpățânează să ne demonstreze cu vârf și îndesat că rămâne pe veci „idiotul-util” al societății. Însă al cui, că al nostru, al românilor, mă îndoiesc ? Oricum, Klaus Iohannis a răspuns cu aceeași degajare, semn că stângăciile de acasă sunt forma sa de rezistență la lichelismul dâmbovițean.
Ca atitudine, ca ținută, locatarul Cotrocenilor a impus respect și a redat României prestanța pierdută în deceniile din urmă. A reabilitat aparențele. De aceea, chiar dacă i se poate reproșa că n-a introdus în agenda dialogului și problema vizelor, ex-primarul sibian a dovedit lumii întregi că nu suntem papuași, când ne cedăm suveranitatea și independențaa, amanetate demult.
În film și în teatru, se știe, jocul bun al actorilor salvează piesa cu scenariu prost. Or, sceneta din Rose Garden este o astfel de situație și, din această perspectivă, prietenul și partenerul Klaus Iohannis merită felicitat.
Marian Nazat (mariannazat.ro)
