De la Homo sapiens la omul-aplicație

E un fapt banal că Homo sapiens aparține unei familii largi, rudele sale în viață  cele mai apropiate  fiind „cimpanzeii, gorilele și urangutanii”[1]. Da, căci, în urmă  cu șase milioane de ani, o singură maimuță femelă din prima categorie „a avut două fiice. Una a devenit strămoșul tuturor cimpanzeilor, cealaltă este  străbunica noastră”[2]. Ei bine, din Australopithecus au evoluat Homo  neanderthalensis („Omul din valea Neander”), Homo erectus („Omul cu  statură verticală”, la ce vă gândeați ?), Homo soloensis („Omul din valea fluviului Solo”), Homo floresiensis („Omul de pe Flores”), Homo denisova  („Omul din peștera Denisova”, din Siberia), Homo rudolfensis („Omul de la lacul Rudolf”), Homo ergaster („Omul muncitor”) și, în cele din urmă, Homo sapiens, adică „Omul înțelept”... Probabil că așa o fi fost la început, că altfel n-am fi ajuns aici ! Păi, încetul  cu încetul, el a descoperit focul și cuvântul și  iată-ne  unde suntem  astăzi. Iar „ultimii 500 de ani au fost martorii unei serii uluitoare de revoluții. Pământul a fost unificat într-o singură sferă ecologică și istorică. Economia a crescut exponențial, iar omenirea se bucură astăzi de genul de bogăție care exista înainte doar în basme. Știința și Revoluția Industrială i-au adus umanității puteri supraomenești și energie practice nelimitată. Ordinea socială a fost complet transformată, la fel ca politica, viața cotidiană și psihologia umană”[3].

Numai că, recent, neurologul Martin Jan  Stránský a ridicat  voalul de pe ochii maimuțelor cu smartphone, remarcând că „digitalizarea societății nu a îmbunătățit cu adevărat nimic. În schimb, ne-a făcut, în principal, mai leneși. Nu a contribuit la o speranță de viață mai lungă, la o inteligență sporită sau la o fericire mai mare. Nu a redus bolile sau, conform oricărui studiu, nu a diminuat incidența lor. Nu a creat bogăție pentru mase; dimpotrivă, a făcut ca un număr mic de indivizi să devină și mai bogați. Această realitate nu este doar o opinie; ea este un fapt.  

Vă îndemn pe dumneavoastră și pe toți cititorii dumneavoastră să îmi trimiteți orice studiu care dovedește contrariul, astfel încât să pot înceta să mai scriu aceste cărți și să călătoresc prin lume pentru a ține prelegeri pe această temă. Dovada este clară: conform tuturor principalilor indicatori de fericire, inclusiv al unui studiu fascinant pe termen lung despre fericirea umană care a început la Harvard în 1938, urmărind aceleași 3 000 de familii de-a lungul generațiilor, precum și studii similare care ar fi putut fi realizate și în țara dumneavoastră, fericirea umană a scăzut constant de trei generații. Datele vorbesc de la sine și pictează o imagine îngrijorătoare a lumii moderne. 

Deși am făcut progrese tehnologice semnificative, atunci când ne concentrăm doar pe digitalizare, devine clar că am creat o societate în care fiecare membru este practic forțat să se bazeze pe produse tehnologice pentru a îndeplini sarcini zilnice de bază. Acest fapt este izbitor atunci când ne amintim că, în esență, suntem ființe biologice, nu digitale. 

Astăzi, este aproape imposibil să deschizi un cont bancar, să rezervi un bilet de avion, să închiriezi o mașină, să faci o achiziție sau chiar să plătești ceva fără să pășești în lumea digitală. Nu știu cum este la dumneavoastră în țară, dar în multe locuri nu poți depune o declarație fiscală, vizita o primărie sau finaliza sarcini administrative esențiale fără să navighezi printr-o aplicație digitală. Această schimbare a modificat fundamental modul în care interacționăm cu lumea, lăsând adesea puțin loc pentru cei care luptă să se adapteze la această realitate digitală. 

De ce îi forțăm pe cei de 60 și 70 de ani să devină sclavi ai lumii digitale când tot ce vor este să ia un creion și să completeze formulare pe hârtie? 

Nu am nimic împotriva digitalizării în sine, dar atât din perspectivă neurologică, dar și evolutivă, nu ar trebui să existe nicio activitate pe Pământ care să nu poată fi realizată fie față în față, fie pe hârtie.  

Cu toate acestea, în societatea noastră modernă, eliminăm din ce în ce mai mult aceste opțiuni. De exemplu, în țara noastră (Cehia, n.r.), sistemul poștal dispare încet, împingându-i pe oameni într-un cadru digital care nu se aliniază întotdeauna cu nevoile sau capacitățile lor. Această schimbare riscă să-i înstrăineze pe cei care nu se simt confortabil sau nu sunt familiarizați cu instrumentele digitale, creând bariere inutile în viața lor de zi cu zi. 

Nimeni nu mai scrie scrisori, dar posibilitatea de a face acest lucru ar trebui să existe în continuare. Ar trebui să ai șansa să scrii o felicitare de Crăciun, să-i pui un timbru și să o trimiți cuiva fără teama că vor dispărea cutiile poștale. Cu toate acestea, acum aproximativ o lună, cutia poștală din clădirea mea a fost desființată. Este o problemă semnificativă. Nu e vorba doar despre nostalgie, ci despre păstrarea unor modalități de bază, tangibile, de a ne conecta cu ceilalți într-o lume din ce în ce mai digitală și impersonală. Eliminarea acestor opțiuni ne limitează alegerile și îi ignoră pe cei care apreciază sau se bazează pe metode tradiționale de comunicare. 

Nu este vorba doar despre nostalgie, ci despre păstrarea unor modalități de bază, tangibile, de a ne conecta cu ceilalți într-o lume din ce în ce mai digitală și impersonală. 

Ideea de a împinge copiii să devină «inteligenți digital», în opinia mea, este similară cu a da unui copil o sticlă de vodcă și a spune: «Ia, învață să bei asta!», în loc să-i fie oferită odată cu posibilitatea de a alege. Este o dilemă filosofică profund îngrijorătoare cu care ne confruntăm. După cum ați amintit, multe școli și mulți părinți încă mai cred că drumul de urmat este să abandonăm principiile biologice care ne-au modelat ca oameni și pur și simplu să le ignorăm. Problema esențială este că nu există alte principii care să influențeze biologia în afară de principiile biologice în sine. Ignorând acest fapt, riscăm să pierdem contactul cu fundamentele care ne-au permis să prosperăm ca specie.  

Trebuie să fim prudenți și să nu ne sacrificăm esența biologică în căutarea progresului digital. 

Aceasta ne aduce înapoi la începutul conversației noastre, în care accentul copleșitor pe tehnologie și digitalizare semnalează ceea ce cred eu că este începutul sfârșitului. De aceea am îngrijorări semnificative legate de introducerea tehnologiei digitale în școli înaintea vârstei de 15 sau 16 ani. (…)

Nu cu mult timp în urmă, acum aproximativ șase săptămâni, The New York Times a publicat un sondaj interesant. Au intervievat 600 de manageri de resurse umane din marile corporații, iar rezultatele au fost revelatoare: 60% dintre acești manageri au recunoscut că nu mai fac interviuri cu absolvenți recenți ai universităților. De ce? Pentru că, în maximum trei luni de la angajare, acești tineri absolvenți pleacă adesea, pentru că le lipsesc abilitățile de gândire critică, de raționament și de comunicare. 

Deși dețin diplome, aceste calificări nu par să mai aibă prea multă valoare. Ca urmare, dacă ai sub 25 de ani, multe dintre aceste companii nu vor lua în considerare măcar să discute cu tine. Această tendință este acum predominantă în aproximativ două treimi dintre corporațiile americane. 

Știu că ar putea suna deprimant, dar pur și simplu prezint faptele, fapte despre care foarte puțini oameni vorbesc, deși trebuie să spun că dezbaterea începe treptat să prindă amploare.  

Pe baza a ceea ce aflăm din ce în ce mai mult, propun acum ceva radical: o interdicție a telefoanelor mobile pentru întreaga umanitate. Motivul este simplu: telefoanele mobile aduc foarte puțină valoare reală și au devenit catalizatorul lenei pe scară largă și al erodării legăturilor sociale. 

Cred că este perfect rezonabil să păstrăm laptopurile și computerele, deoarece servesc unor scopuri practice. Cu toate acestea, spre deosebire de telefoanele mobile, este mult mai greu să deschizi un laptop întâmplător în metrou sau în spații publice. Fără telefoane mobile, oamenii ar putea începe din nou să citească ziare, reviste, cărți sau chiar să se angajeze în conversații unii cu alții, așa cum făceam când eram copii, în loc să se uite fără scop la ecrane”[4]. 

Vasăzică, omul-aplicație... Oricât  te-ai strădui să nu te lași  colonizat  de nesuferita  invenție, geaba... Curând, te simți exclus,  un handicapat în toată regula, al cărui acces la minimul cotidian este blocat de inșii  recenți, crescuți în incubatoarele tehnologice. Ce mai, n-ai scăpare, n-ai aplicație, nu exiști ! Un cap de locuitor  discriminat  negativ de aparatul represiv al uniformizării  cu orice preț!  Așadar, perspectivele nu sunt deloc optimiste, îndeosebi după ce Inteligența Artificială s-a insinuat agresiv în viața noastră. Măcar de-am fi atenți la avertismentul voalat al fizicienilor, care „definesc Big Bang-ul drept o singularitate. E un punct în care toate legile cunoscute ale naturii nu existau. Nu exista nici măcar timpul. E prin urmare lipsit de sens să spui că exista ceva «înainte» de Big Bang. S-ar putea să ne apropiem cu pași repezi de o nouă singularitate, când toate conceptele care dau sens lumii noastre - eu, tu, bărbați, femei, iubire și ură - vor deveni irelevante. Orice se întâmplă dincolo de acest punct nu are niciun sens pentru noi”[5].  Și, neapărat, să nu uităm povestea Frankenstein, scrisă de Mary Shelley în 1818, mitul  acestuia reamintindu-i lui „Homo sapiens faptul că ultimele lui zile se apropie cu pași repezi. În afară de cazul în care intervine o catastrofă nucleară sau ecologică, spune povestea, ritmul dezvoltării tehnologice va duce curând la înlocuirea lui Homo sapiens cu niște ființe complet diferite, care nu au doar o altă înfățișare, ci și lumi cognitive și emoționale foarte diferite. Asta e ceva extrem de deconcertant pentru majoritatea sapiens-ilor. Ne place să credem că în viitor oameni exact ca noi vor călători de la o planetă la alta în nave spațiale rapide. În schimb nu ne place să ne gândim la posibilitatea ca în viitor să nu mai existe ființe cu emoții și identități ca ale noastre și ca locul nostru să fie luat de forme de viață străine ale căror capacități le eclipsează pe ale noastre.

Căutăm alinare în fantezia potrivit căreia dr. Frankenstein nu poate crea decât monștri îngrozitori, pe care va trebui să-i distrugem pentru a salva lumea. Ne place să spunem povestea în felul acesta fiindcă ea lasă să se înțeleagă că suntem ființele cele mai bune dintre toate, că nu a existat și nu va exista ceva mai bun decât noi. Orice încercare de a ne ameliora va eșua inevitabil, pentru că, chiar dacă corpurile noastre ar putea fi îmbunătățite, nu ne-am putea atinge de spiritul omenesc.(…)

Nu putem fi siguri dacă Frankensteinii din prezent vor împlini într-adevăr această profeție. Viitorul e necunoscut și ar fi surprinzător dacă previziunile din aceste ultime câteva pagini vor fi realizate toate. Istoria ne învață că ceea ce pare să fie la îndemână poate să nu se materializeze niciodată din cauza unor obstacole neprevăzute și că alte scenarii ce nu au fost imaginate vor ajunge de fapt să se petreacă. Când a sosit epoca nucleară în anii 1940, au fost făcute numeroase predicții despre lumea nucleară viitoare a anului 2000. Când Sputnik și Apollo 11 au aprins imaginația lumii, toți au început să prezică că până la sfârșitul secolului oamenii vor trăi în colonii spațiale pe Marte și Pluto. Puține dintre aceste previziuni s-au împlinit. Pe de altă parte, nimeni nu a anticipat internetul.

Așa că nu vă grăbiți deocamdată să cumpărați o poliță de asigurare care să vă despăgubească în cazul unor procese intentate de ființe digitale. Fanteziile de mai sus - sau coșmarurile - sunt doar imbolduri pentru imaginația voastră. Ceea ce ar trebui să luăm în serios e ideea că următorul stadiu al istoriei va include nu doar transformări tehnologice și organizaționale, ci și transformări fundamentale ale conștiinței și identității umane. Iar aceste transformări ar putea fi atât de fundamentale, încât să pună sub semnul întrebării însuși termenul «uman». Cât timp mai avem? Nimeni nu știe cu adevărat. Așa cum am spus, unii afirmă că până în 2050 câțiva oameni vor fi deja a-mortali. Previziuni mai puțin radicale vorbesc de secolul viitor sau de mileniul următor. Totuși, din perspectiva celor 70 000 de ani de istorie sapiens, ce mai înseamnă câteva milenii?

Dacă cortina stă într-adevăr să cadă peste istoria sapiens-ilor, noi, membri ai uneia dintre ultimele ei generații, ar trebui să ne facem timp pentru a răspunde la o ultimă întrebare: ce vrem să devenim ? Această întrebare, cunoscută uneori sub numele de Human Enhancement Question - întrebarea referitoare la dezvoltarea artificială a capacităților umane -, eclipsează dezbaterile care îi preocupă în prezent pe politicieni, filosofi, savanți și oamenii obișnuiți. La urma urmei, dezbaterea actuală dintre religiile, ideologiile, națiunile și clasele prezentului va dispărea după toate probabilitățile odată cu Homo sapiens. Dacă urmașii noștri vor funcționa într-adevăr pe un palier diferit al conștiinței (sau poate vor poseda ceva ce e dincolo de conștiință și pe care noi nu-l putem nici măcar concepe), pare îndoielnic că creștinismul sau islamul vor fi de interes pentru ei, că organizarea lor socială ar putea fi comunistă sau capitalistă ori că genurile lor ar putea fi bărbat sau femeie. (…)

Majoritatea oamenilor preferă să nu se gândească la așa ceva. Până și bioetica preferă să se ocupe de o altă întrebare: «Ce este interzis să facem?».  E acceptabil să facem experimente genetice pe ființe umane vii? Pe fetuși avortați? Pe celule stem ? E etic să donăm oi ? Sau cimpanzei ? Dar oameni? Toate acestea sunt întrebări importante, dar e naiv să ne închipuim că am putea pur și simplu să apăsăm frâna și să oprim  proiectele științifice care îl upgradează pe Homo sapiens într-un tip diferit de ființă. Căci aceste proiecte sunt împletite inextricabil cu Proiectul Ghilgameș. Întrebați-i pe oamenii de știință de ce studiază genomul sau încearcă să conecteze un creier la un computer ori să creeze o minte în interiorul unui computer. De nouă ori din zece veți primi același răspuns standard: facem aceste lucruri pentru a vindeca boli și a salva vieți omenești. Chiar dacă implicațiile creării unei minți într-un computer sunt mult mai spectaculoase decât vindecarea bolilor psihice, aceasta e justificarea standard care ni se oferă, pentru că nimeni nu poate să i se opună. Acesta e motivul pentru care Proiectul Ghilgameș e nava amiral a științei. Slujește la a justifica orice face știința. Dr. Frankenstein e cocoțat pe umerii lui Ghilgameș. De vreme ce e imposibil să-l oprești pe Ghilgameș, e imposibil și să-l oprești pe dr. Frankenstein.

Singurul lucru pe care putem încerca să-l facem este să influențăm direcția pe care o urmează oamenii de știință. Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm și dorințele, adevărata întrebare care ne stă în față nu este «Ce vrem să devenim? », ci «Ce vrem să vrem?». Cei care nu sunt speriați de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea”[6].

Nu sună defel optimist viitorul, la naiba cu Frankenstein și cu  Ghilgameș și cu toate strădaniile omului de a-și împlini visul originar: lenea absolută! Deoarece ea l-a îmboldit la  toate născocirile-i tehnologice  și iată că dorința i se apropie de desăvârșire, robotul Marcel preluându-i, măcar publicitar, o serie de corvezi domestice…