De câte ori nu recunoaștem, asemenea unui personaj din romanul lui Roberto Bolaño – 2666 - „Am făcut lucruri bune, îndemnat de caracterul meu, și lucruri rele, obligat de soarta războiului”. În definitiv, viața este războiul fiecăruia dintre noi și, mai mereu, ea este vinovată de înfrângerile noastre… Înfrângeri pe care ne străduim să le dezlegăm de sensuri, să ni le asumăm printr-o continuă iscodire înlăuntru-ne, în solilocvii nesfârșite. Dar, în spatele fiecărui răspuns, se află o întrebare. De aceea, oamenii doldora de răspunsuri sunt niște indivizi cumplit de triști, îi asupresc interogațiile la care caută încă deslușiri, golurile ce încă așteaptă. Iar golurile nu se umplu niciodată…
*
Moartea e, în opinia unor personaje bolañoiene, ba „o iluzie într-o permanentă construcție”, care însă nu există în realitate, ba o necesitate, căci nimeni „n-ar admite o lume plină de broaște țestoase sau plină de girafe”, ba „o stare de tranziție, dar nu se știe spre ce loc”. Baronesa Von Zumpe este singura care rostește adevărul – moartea e „o pacoste” -, ceilalți strică vorbe, filozofează subțire la un coniac. Incontestabil, „Toată elocvența este a durerii”, și femeile știu să fie mai expresive, mai convingătoare decât bărbații în clipele dramatice ori tragice.
Așa se explică de ce morga „este într-un anume fel locul ideal ca să te gândești cât de scurtă este viața, cât de nepătruns este destinul oamenilor, câtă nimicnicie e în viața lumească”. Mai ales că „Viața este un han, coșciugul este adevărata noastră casă”, cum sună o cugetare al cărei autor nu și-l mai amintește Gustave Flaubert. Parcă numele ăstuia ar avea vreo importanță, de vreme ce stai cu tronul în spinare...
*
Se mărturisește undeva chilianul: „A sosit ziua în care am hotărât să mă las de literatură. M-am lăsat. Pasul acesta nu este o traumă, ci o eliberare. Între noi fie vorba, vă mărturisesc că este ca atunci când scapi de virginitate. O ușurare să lași literatura, adică să nu mai scrii și să te limitezi la citit !” Închid ochii și rumeg gândul scriitorului stins atât de devreme. Nu, nu sunt în stare, deocamdată, să „mă las de literatură” ! Țin prea mult la virginitatea mea și mă rog să nu o pierd vreodată !
*
Fouché îi povestește lui Talleyrand că cineva are un dispreț uriaș față de specia umană. „E explicabil, acest om a studiat mult”, îl justifică pe mizantrop cel de-al doilea. Studiile umaniste au avansat considerabil în ultima sută de ani, de unde și cantitatea imensă de dispreț adunată în lume.
*
„E greu pentru un om să spună că toată lumea se înșală, cu excepția lui. Dar dacă toată lumea se înșală, în afară de el, ce poate face ?” se întreabă Daniel Defoe. Mda, ce poate face ? Să strige aidoma filosofului Bertrand Russel: „Chiar dacă 50 de milioane de oameni susțin o prostie, tot prostie rămâne” !
În schimb, Thomas Mann e de părere că a considera că deții adevărul sută la sută este „o eroare cu ispășire amară”. Mă declar neputincios în hățișul acestor reflecții pe marginea unei himere care a întors dintotdeauna lumea cu fundu-n sus. Culmea, ca și când nu era îndeajuns, romancierul Fernando Pessoa se întreabă dacă „Lumea nu este adevărată, dar este reală?” Sincer, nu mai pricep nimic, scutiți-mă cu sofismele voastre ! Să nu mai aud de adevăr !
*
Un proverb mongol ne povățuiește așa: „Calitățile unui cal le constați când merge, iar ale unui om când ești prieten cu el”. Din această pricină sunt de preferat caii... cu ei măcar îți rezolvi treburile, te duc de colo-colo pe un pumn de grăunțe. Și, în plus, vorba lui Radu Cosașu, „caii nu omoară dacă-i lași în pace”, spre deosebire de oameni, care…
*
M-am tot întrebat de ce memoriile sunt scrise la asfințitul vieții, însă niciun răspuns nu m-a mulțumit pe deplin. Până mai ieri, când, citindu-l pe Ștefan Zweig, m-am lămurit. Zice austriacul că „A îmbătrâni nu înseamnă în fond nimic altceva decât că nu-ți mai este frică de trecutul tău”. Și, odată învinsă această teamă, poți așterne pe hârtie tot ce ai trăit sau ți s-a părut că ai trăit. Trecutul nu-ți mai poate face vreun rău, nu se mai poate răzbuna pe tine. Dimpotrivă, e rândul tău să-l alterezi cum vrei, să-l cosmetizezi după cum ți-e interesul. E revanșa ta asupra lui, ultima satisfacție ce ți-e rezervată de soartă înainte de a amuți definitiv. Riscurile să fii dat în vileag pentru nesinceritate sunt minime – martorii acuzării au cam dispărut ori s-au senilizat. Posteritatea îți deschide cu îngăduință ușile, sătulă de arțagul cu muritorii de rând.
Marian Nazat (www.mariannazat)
