Am ajuns în aeroportul din Köln. Taximetristul, un tip brunet și guraliv, mă întreabă de unde vin. Îi răspund. E rândul meu să-l iscodesc. „Sunt turc, din Kaiseri, dar sunt turc original și curat !”, mă asigură el. Ești pro sau anti-Erdogan ?, mă arăt curios. „Fuck Erdogan, fuck ! Kemal Atatürk is the greatest hero from Turkey and from all over the world ! Erdogan is a ... is a... pezevenghi !”, își varsă mânia omul de la volan.
Nu-mi pot ascunde zâmbetul. Dar și noi am preluat vocabula aceasta, îl lămuresc. „E un cuvânt persan, nu e turcesc”, îmi explică otomanul. Discuția curge abrupt, pentru ca la un moment dat interlocutorul să-mi spună că religia este precum opiul, omenirea trebuie să scape de ea dacă vrea să trăiască în pace și bună stare. Cândva și marxiștii susțineau asta... ideea dragă comuniștilor n-a pierit, așadar, dimpotrivă... „Islamul înseamnă terorism, arabii sunt dușmanii noștri !” proclamă sentențios vecinul meu de peste Marea Neagră, iar eu rumeg întruna vorbele vrajbei lui.
Hotelul este situat pe lângă una dintre zecile de biserici, destul de aproape de centru. Îmi arunc bagajul și ies în oraș, sunt nerăbdător să-i iau pulsul. În Heumarkt, puhoi de oameni, mulți cu sticlele de bere în mână. O puștoaică roșcată mă atinge provocator și mă invită să bem împreună din petul burtos. Râde haotic și trece mai departe, cu pasul șovăielnic. Ca ea sunt puzderie de tineri rătăciți prin piață. Există o furie, o lacomă furie în bețiile generației noi pe care n-o pricep... Spre miezul nopții, trotuarele sunt pline de cioburi de sticlă și de trupuri aproape paralizate de alcool. Are dreptate o bătrânică britanică stabilită în România: „Ce e bine în Occident, e foarte bine, dar ce e rău, e îngrozitor.” Adorm confuz.
A doua zi dau ocol urbei. Nimic special, cu excepția Domului și a celorlalte lăcașe religioase. Șiruri de platani, umbroși și pitorești, în coamele cărora cântă coruri de mierle, străjuiesc străzile ordonate și monotone. Cât de bine s-au adaptat păsările acestea la tumultul cotidian.
Mi s-a făcut foame. Intru la Toro negro, aici servește un „machidon” din Constanța, fugit în Germania prin 1986. De ce ai plecat ? mă trezesc luându-l la refec. „Pentru că nu puteam vorbi ce voiam. Lucram la Siemens, în Mangalia, câștigam decent, însă nu mă simțeam liber”, îl aud destăinuindu-se. Himera libertății... Dar astăzi chiar suntem liberi ? N-am vreme de irosit, la 15:15 se dispută prima semifinală, Paris Saint Germain - Veszprém.
Lanxess Arena s-a umplut, colorându-se toată în roșul maghiarilor, copleșitor ! Nu pot să țin cu ei nici dacă joacă singuri, așa că îi iau pe francezi. Sala este imensă, vreo 20.000 de locuri. Ar încăpea lejer în ea tot orașul meu, Turnu Măgurele, așa depopulat ca acum. Spectatorii cântă, tropăie, dansează, țipă, ca la orice serbare. Și golesc cu nemiluita paharele cu bere. O stare de mahmureală a pus stăpânire pe partea asta de burg. Let´s play !, izbucnește deodată crainicul și lumea pare să fi înnebunit. Izbește cu fâșii de carton oriunde se nimerește și zgomotul se înalță până în plafon, de unde cade pe dușumea. Frânturi din șlagărele săltărețe remixate, țâșnesc din difuzoarele uriașe și mă aștept să se prăbușească întreaga hardughie.
Jocul începe. Ungurii domină sonor spațiul. În teren, nicio echipă nu se desprinde, echilibrul se prelungește până în minutul 60. Nikola Karabatić, favoritul meu, mă dezamăgește cumplit. Greșește pase cu duiumul, înscrie rar și este departe de ce știam. Nici Hansen nu strălucește. Narcisse reușește câteva faze magistrale și își aduce coechipierii în avantaj. Omeyer, grizonant ca un bunic, apără magistral, iar Gensheimer marchează la foc automat. Se termină 27-26, însă suporterii învinșilor aplaudă fierbinte, minunată lecție de fidelitate și respect.
A doua semifinală pornește cu o favorită clară: Barcelona Lassa. Numai că Vardar Skopje, cu Sterbik, Dujshebaev, Čupić, Borozan și Cindrić este decisă să se bată până la capăt. Spaniolii se desprind la 8-5 prin min.13 și totul pare o formalitate. Macedonenii nu capitulează, se agață de fiecare minge, scrâșnesc din dinți și egalează, moment în care trec și eu de partea lor. Outsiderii preiau conducerea și dau senzația că nu pot fi înfrânți. Intră Lazarov la iberici și scorul se strânge, Kiril e singurul în stare să răstoarne tabela de marcaj. Tomas și Entrerrios deziluzionează, iar Mem, N´guessan și Jallouz au o inconstanță păguboasă. În ultimele secunde, Cindrić, omul partidei, ia o acțiune pe cont propriu și înscrie golul calificării. Sala explodează, cel cotat cu șansa a doua este dintotdeauna alesul publicului.
Soarele coboară dincolo de Turnul Televiziunii, cerul s-a colorat ca un curcubeu. Mă grăbesc să găsesc o terasă cu televizor, la Cardiff e finala Champions League. Am noroc și observ că restaurantul s-a împărțit în două tabere, în funcție de preferințele fotbalistice. Eu m-am strecurat la bianconeri, îmi doresc întreruptă hegemonia los blancos. La o masă alăturată, un grup de unguri. Insul din apropierea mea are tricoul lui Cozma. Încropim un dialog. E român din Salonta, știe vreo cinci limbi și a lucrat prin America, Africa de Sud... Acum ridică la München o fabrică de panouri de construcții. În țară nu prea mai vine, și-a cumpărat casă la Balaton, într-o parte de Europa mai civilizată...
Discutăm despre asasinarea românului, cu care era prieten, și conchidem amândoi că dacă n-ar fi fost ucis, l-am fi aplaudat acum pe longilinul pivot la Final Four... Pe Millennium Stadium marchează Cristiano Ronaldo, antipaticul, iarăși el ? Ce destin fericit are băiatul ăsta... Italienii împing liniile către Varane și Ramos, madrilenii suferă, cedează mijlocul terenului și inevitabilul se produce. Mandžukić inventează o execuție de generic și Navas îi amintește patronului Florentino Pérez că echipele galactice trebuie să aibă și portari cu talie pe măsură. Încep să sper, macaronarii s-au dezlănțuit, combină frenetic, domină autoritar. Zidane așteaptă pauza, nu se agită, nu gesticulează teatral. Este de-un calm dezarmant. Repriza de pe urmă se termină... repede.
Altă deviere și ghinionistul Buffon l-ar ciupi de barbă pe Ăl de Sus, numai că organizatorii au tras acoperișul stadionului... Portughezul CR7 mai înscrie o dată și fiesta s-a sfârșit. În definitiv, Higuain și Khedira ajunseseră rezerve la Real, iar Dani Alves nu mai intra în vederile catalanilor, ca și Cuadrado, la Chelsea... Zidane este rezervat și sobru ca un cleric franciscan, nu exultă, așteaptă, deși a cucerit totul. A împlinit 39 de ani și a triumfat a doua oară în Europa, ce-i va mai rezerva viitorul ? „«Zizou» m-a convins că este mare de tot, jos pălăria !” îmi strigă un conațional dintr-un colț al localului. Ciocnim un pahar cu bere și deplângem soarta lui... Daum.
S-a lăsat noaptea. O noapte gălăgioasă și candrie. Adorm greu, la Londra alți descreierați și-au măcelărit semenii în numele Profetului. Din nou o crimă cu justificare religioasă, opiul ce ne-a împrăștiat luciditatea, omenia. Și, din păcate, moartea cere moarte... Ațipesc anevoie, încolțit de coșmarul veștilor însângerate.
Soarele s-a lipit de fereastră și se zbate să năvălească în cameră. Azi, Aria împlinește 3 ani. Îl sun pe fiul meu și o cer pe sărbătorită. „Sunt la ziua mea, la mulți ani !”, îmi zice cu glăsciorul ei de zurgălău, cât să mă însenineze o clipă. Te iubesc, bulgăraș de rouă !, abia apuc să-i urez și nepoțica îmi închide telefonul. Sar din pat și o pornesc la întâmplare în nesigura dimineață teutonă. Eu și pustiul, și urmele dezmățului nocturn, și strigoii răzbunării întru Allah. La un colț, un homeless doarme într-un sac înconjurat de sacoșe rufoase.
Ceva mai departe, în ușa unui magazin, alt sărman se ridică în capul oaselor, privește năuc în jur, își îndeasă fesul pe frunte și se ghemuiește sub păturile groase. Or mai visa amărâții ăștia ? Și dacă da, la ce anume ? Sau ne-or căina pe noi, robi ai atâtor convenții și prejudecăți? Pășesc într-o bisericuță în care orga răsună grav, a iertăciune. Mă reculeg și mă rog pentru sufletele ultimilor morți de pe London Bridge. Ies în stradă. Pe marginea unei fântâni, o negresă doarme nemișcată, cu o mână pe geamantan. Într-adevăr, ce e rău în Apus, e îngrozitor...
Rinul curge învolburat, tăind orașul. Șlepuri încărcate cu containere ori minereu de fier trec de colo colo fără contenire. Fotografii vechi ne înfățișează Köln-ul din urmă cu 70 de ani, totul era la pământ, ruine și suferință. Cum au reușit să-l reclădească atât de repede, cum ? La București, deși s-au scurs cam 30 de ani de la „revoluție”, încă mai sunt schelete de blocuri neterminate din „epoca multilateral dezvoltată.” Un grup de patru bolivieni, între care și un prichindel, s-a așezat pe artera comercială și cântă amețitor.
Bărbatul mai în vârstă, la acordeon, femeia în etate zdrăngăne o tamburină, cea tânără dezmiardă o chitară, iar puștiul lovește o cutie de lemn aidoma bateriștilor consacrați, are un simț al muzicii răvășitor. Și ce voce are, și cât suflet pune... Cineva îi îndeasă în gluga hanoracului o hârtie de 5 euro, alții îi aruncă în pălărie monede metalice, astăzi vor avea ce mânca. Mâine e altă zi și foamea îi va încolți din nou. Desigur... ce e rău, e îngrozitor.
Urmărit de imaginea tristă a sud-americanilor, mă îndrept către sală, în deschidere vor evolua Barça și Veszprém. Elevii lui Xavi Pascual nu și-au revenit, sunt apatici și neinspirați, nu-i interesează locul trei. În schimb, ungurii, cu Palmarsson, Ugalde, Lekaj și Nagy în zi de grație, vor să le ofere o bucurie miilor de suporteri pătimași și statornici. „Move your body!” apare pe ecranul sălii și, ca la un semnal, lumea sare de pe scaune în ritmul îndrăcit al muzicii, încă un exercițiu de manipulare a maselor... Maghiarii câștigă ușor, spaniolii au decepționat și azi, cu Tomas, Entrerrios, Jicha și De Vargas deplorabili.
Se aproprie finala. Puberi africani, copii ai dezrădăcinării, cară în spinare recipiente de 15-20 de litri, din care vând bere. Triștii sclavi ai globalismului mondial urcă și coboară întruna scările, asemenea unor sisifi de ciocolată alungați din bătătura natală... Mda, chiar că e îngrozitor răul vestic... La naiba cu corectitudinea politică ! „Vardar ! Vardar !” se scandează împrejur. Macedonenii ies primii la încălzire, sunt motivați ca niște luptători de K1. Se îmbrâncesc, se privesc spăimos, se îmbrățișează duios, dau impresia unei trupe de comando pregătită să câștige, împreună, cu orice preț.
Francezii apar mai târziu, cu Nikola Karabatić plictisit de glorie și alergând în dorul lelii, nu pare conectat la meci. Și-ntr-adevăr, ex-iugoslavii încep tare, cu același Cindrić la pupitru, inventiv, derutant, irezistibil. Cañellas și Dibirov, îndeosebi ultimul, sunt peste tot, iar Shishkarev îl face uitat pe Čupić. Sterbik apără incredibil, doar Dujshebaev pare obosit, nu mai este devastator ca în semifinală. Parizienii au o viteză în minus, mizează prea mult pe Nikola, Hansen nu-i în apele lui și nici Narcisse nu mai e ce a fost odinioară. Abalo reușește două execuții de poveste, însă, pe extrema dreaptă, Gensheimer nu se regăsește deloc.
Doar Omeyer își confirmă clasa stelară, este, indiscutabil, portarul tuturor timpurilor. Zvonimir Serdarusić forțează inutil, cu șapte jucători de câmp, și Vardar marchează de două ori consecutiv cu poarta goală. În cele din urmă, francezii egalează în inferioritate numerică și mai sunt câteva secunde, parcă șase. Raul Gonzalez cere time-out, își cheamă gladiatorii și le comunică schema. Intră Čupić. Ce o mai fi și asta ? Nu l-a băgat deloc și îl încearcă la final ! mă mir. Și balcanicii repun repede, Cindrić se năpustește peste adversarii surprinși de tupeul playmaker-ului și când se pregăteau să-l blocheze, mingea zboară la Čupić. Gensheimer nu știe ce se petrece și, până să se dezmeticească, Omeyer era deja îngenuncheat. Vardar este mireasa destinului în 2017, la Köln. Spectatorii sar în tavan, urlă din toți bojocii, Cenușăreasa s-a transformat în prințesă, basmul se deșiră ca în copilărie. Superbă încleștare de forță și inteligență, de viteză și fair-play !
Demult, Gruia, Oțelea, Gațu și Birtalan obțineau titluri după titluri pe plan internațional, dar handbalul acela nu mai aduce defel cu cel actual, e ca un film alb-negru mut. Unde se va opri sportul acesta nespus de spectaculos ?
E luni dimineață, taxiul a ajuns în poarta hotelului. La volan e un tinerel iranian. Mi se plânge că în țara lui, ayatollahul s-a înconjurat de mulți arabi și a instaurat o dictatură odioasă. „Nu se mai satură furând, niște hoți ! Și-n plus, propovăduiesc minciunile alea religioase, religia este o nenorocire, trebuie despărțită de stat”, răbufnește persul.
Îl îngân și chipurile victimelor londoneze îmi defilează prin fața ochilor. Îi urez să-și împlinească visurile și îmi caut drumul. Avionul mă așteaptă cuminte. O adolescentă se plimbă agale și când se întoarce cu spatele observ că pe tricou are scrise cuvintele: „Talk means trouble. So don´t talk.” Așa că tac, cine își dorește necazuri ? Însă dacă toți vom tăcea, crimele din pricini religioase vor distruge omenirea. Let´s play ?...
Marian Nazat (marianazat.ro)
