Deunăzi, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție declara că „În mod normal, nici procurorii, nici judecătorii nu ar trebui să aibă voci. Vocile Justiției ar trebui exprimate prin actele de procedură îndeplinite potrivit legii și propriilor competențe. (…) Știți... uneori cei care tac au mai multă forță decât cei vocali…” (1)
În mod normal, astfel ar trebui să se petreacă lucrurile, însă, din când în când este nevoie ca vocea Justiției să se audă clar și răspicat. Să trezească din letargie societatea somnolentă și abulică, iar pe puterile surate să le readucă la locul lor constituțional. Așa cum a făcut-o recent șefa Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, într-un admirabil interviu acordat cotidianului Evenimentul zilei.
Ei bine, distinsa juristă ne-a spus un adevăr în stare să provoace insomnii - în ultimii trei ani, instanța supremă a respins o singură cerere de autorizare a înregistrărilor audio-video și nu numai, cauze având ca obiect siguranța națională. Și, culmea, doar în 2014 au fost vreo 40.000 de cereri…. Unde, în ce altă parte a lumii există obsesia asta judiciară de a elibera mandate de ascultare pentru orice toană a unui ofițer de servicii secrete, unde ? Mă tem că nicăieri.
Și semnate în orb, întrucât în afara unor însăilări de presupuneri, arar rezonabile, nu există nimic. Rațiunile superioare de stat sunt, de fapt, umorile nu știu cărui lefegiu de la Intelligence, nimic altceva…De asemenea, este condamnată cu argumente pertinente și implicarea fățișă a serviciilor secrete, sub fel de fel de pretexte, în activitatea de urmărire penală, ca perpetuare a practicilor comuniste.
Nu întâmplător, o altă voce a Justiției, fostul magistrat și membru al CSM Adrian Toni Neacșu, atenționa recent că „imaginea Justitiei a fost confiscată abuziv în favoarea unor grupuri de interese și a devenit câmp de luptă politică. O Justiție normală, obișnuită nu ar trebui să fie subiect zilnic al dezbaterilor și emisiunilor de știri și nici al deciziilor politice. Valoarea supremă a unei Justiții sănătoase este discreția. (…) Miza unei societăți sănătoase nu trebuie să fie sloganurile goale cum e anticorupția sau oricare altul, ci funcționarea corectă, imparțială, obiectivă și echitabilă a justiției.” (2)
Într-adevăr, este nevoie de discreție, dar Justiția nu se poate extrage mediului social-politic care o produce, și cine își imaginează că societatea noastră s-a însănătoșit de multele-i beteșuguri postcomuniste ? Iar în convalescență, sloganurile sunt mai importante ca medicamentele… Așa că, dacă am fi sinceri cu noi înșine, am recunoaște că Justiția moldo-valahă nu-i nici mai bună și nici mai rea decât legislativul ori executivul, ca să nu mai pomenesc aici de norodul însuși.
Finalul interviului doamnei Dana Gîrbovan, cu lecția smereniei, mi se pare de-o frumusețe zguduitoare. Vasăzică, judecătorul este obligat „să învețe să îi asculte și să-i respecte pe cei aflați în fața lui, să își cunoască limitele, să nu fie autosuficient și să nu uite jurământul pe care l-a depus când a intrat în profesie. Să nu lupte, ci să judece.
Să apere drepturile și libertățile fundamentale și să nu uite că independența lui este garanția cetățeanului că în sala de judecată toți vor fi tratați în mod egal: cel slab ca și cel puternic, statul ca și cetățeanul său. Nu în ultimul rând, prin hotărârea lui să caute dreptatea, și, așa cum spunea un celebru profesor italian, să nu uite că Justiția, ca orice zeitate, se înfățișează doar celor care cred cu adevărat în ea”.
Minunată lecția asta în smerenie predată publicului larg, minunată pilda de devoțiune profesională ! Citind-o, m-am gândit la un anume Dorel din Justiție, deloc stimabil și onorabil (măcar de-ar fi unul singur, însă nu e, s-au înmulțit îngrijorător !), pe care l-aș sili să scrie textul respectiv de vreo mie de ori, ca la școală, odinioară. Nădăjduiesc că așa se va îndrepta și își va da seama, în cele din urmă, ce înseamnă cu adevărat un magistrat.
Ranchiuna, trufia, cinismul, mitocănia, frustrarea n-au ce cauta în bagajul caracterial al omului care îmbracă roba de judecător. Fiindcă el trebuie să judece „cu Constituția pe masă, iar nu cu ștreangul.” (3) Altminteri, va fi un călău cu normă întreagă, iar legea, o ghilotină sălbatică.
Iată de ce vocile Justiției sunt obligate să rupă tăcerea uneori, pentru a se trezi pe sine, în primul rând, iar, în al doilea rând, să le reamintească plătitorilor de dări și impozite că sunt cetățeni, înainte de toate. Anularea câmpului tactic presupune strigăte de revoltă, căci tăcerea echivalează cu o complicitate la samavolnicie. Liniștea compactă și dirijată din laboratoarele manipulării propagandistice încurajează gorila abuzurilor, teroarea…
(1) Interviul a apărut în revista Q Magazine.
(2) Evenimentul zilei
(3) Adrian Toni Neacșu, în interviul acordat cotidianului Evenimentul zilei
Marian Nazat (mariannnazat.ro)
1Adrian Toni Neacșu, în interviul acordat cotidianului Evenimentul zilei
