În memoriile sale, Romul Munteanu nu se sfiește să mărturisească nestânjenit că „fără să-mi dau seama, am devenit un bețiv nevrotic. După atâta Kafka, Ionescu, Beckett, după atâta consum de existențialism, am început să simt pe pielea mea ce este alienarea, anxietatea, trăirea în existență ca un străin. Trebuie să recunosc că soția mea a făcut mari eforturi să mă scoată din această stare, numai că eu eram altul, aproape nimeni nu mai putea comunica cu mine. De atunci i-am dat voie soției să facă ce vrea, ea permițându-mi același lucru. Am devenit, după mari eforturi, buni camarazi. Dar asta nu mai era viață. Adeseori și marile sărbători Ie făceam în locuri diferite sau ea își aducea prietenii și prietenele la noi acasă de Crăciun sau de Anul Nou. Eu făceam același lucru. Când lucrurile au început să devină jenante, am prevenit-o că ne vom înstrăina atât de rău, încât la bătrânețe, singuri, când vom avea nevoie unul de altul, n-o să mai avem nicio bază afectivă. Acum am ajuns aici. (...)
S-a spus mereu despre noi că suntem o pereche modernă, un model de relații conjugale Iibere, fără resentimente ca în alte familii. Da, dar și fără sentimente. Asta este un fel de casă a morților în pofida voinței noastre de a ne anima reciproc. Nu reușim mare lucru.” (1)
Și confesiunea intelectualului creator de puncte de vedere continuă: „Eu aveam mult de lucru și, oricum, atunci nu-mi vedeam viitorul prin copii. Nu am fost un bun tată, nici soț. Îngăduința și toleranța mea au lăsat soției și fiicei mele un larg climat de libertate. Ocupat cu ambițiile mele, nu observam cum ne înstrăinam, cum deveneam o familie-cooperativă, nu un cămin tandru.” (2)
Așa că inevitabilul se va produce: „Modul liber de viață, acceptat de mine și de soția mea, a fost superb o lungă vreme. Acum e un eșec. Suntem doi camarazi înrăiți de vremuri, fiecare cu amintirile lui plăcute, cele comune nefiind prea roze. Sau pe acestea le-am uitat. Nu știu. Este cert că zilnic nu schimbăm împreună decât unele propoziții necesare. Să fie căsătoria mea un eșec sau orice căsnicie sfârșește în tristețe și plictiseală? Vrem mereu altceva, de la alții sau altele, fiindcă noi nu ne mai putem oferi nimic. Viața aceasta în Huis Clos este într-adevăr infernul.” (3)
„Buni camarazi”, câtă tristețe... Dar „prietenia este o stare de disponibilitate a spiritului și o dorință camaraderească de întrajutorare, atunci când este cu putință.” (4) De ce am zis tristețe? Spre deosebire de iubire, ca miracol fundamental dăruit câtorva aleși de soarta binevoitoare, care ține, desigur, o clipită, prietenia durează și-o viață. Privesc în jur, înspre familiile de cursă lungă, și observ că soții iubitori de altădată s-au transformat în prieteni, în tovarăși. Căsnicia ca întovărășire cu scopuri și interese precise, la asta chiar nu mă gândisem ! Deși Lev Troțki ne povățuise că „trebuie să întărim căsătoria ca să înălțăm valoarea omului. Civilizația unei națiuni este proporțională cu ocrotirea pe care o oferă mamei și copilului ei.” Să mă amuz, citind asemenea lozinci ? Ori să iau o pauză de luciditate ? Mă trezesc brusc, nitam-nisam, exclamând aidoma altui pravoslavnic (5) : „Adevărul e bun, dar dragostea e și mai bună”! Căsnicie, adevăr, dragoste... ciudată triadă!
Radiografia eșecului conjugal este de-o sinceritate aproape jenantă: „Am făcut aceleași greșeli ca în alte cazuri anterioare în Germania, când partenerele au renunțat la mine. Fiindcă nu le pregăteam pentru act. Ocupat cu ale scrisului sau alte treburi, când îmi venea să fac dragoste îmi chemam partenera la o execuție rapidă. Or, ea nu era pregătită, iar nepotrivirea dintre noi s-ar fi putut reduce sau anula prin preliminarii mai lungi, tandre și răbdătoare. Eu mă încăpățânam să cred că fluxul erotic trece și la ea, la fel de rapid din suflet în corp. Și n-a fost așa. Adeseori ea avea accese de plâns din această cauză. Eu am rămas la fel de neîndemânatic.” (6) Să fie doar neîndemânarea ? Ori nepotrivirea? Lucrurile sunt mai complicate decât par și cum să te opui naturii?
La final, Romul Munteanu se consolează: „Căsnicia aplatizează totul. În ea descoperim uneori resturile unor neșanse, rateuri, decepții. Și totuși, la bătrânețe, căsnicia își schimbă sensul. Devine o instituție de apărare reciprocă.” (7)
Căsătoria, ca „instituție de apărare reciprocă”... Posibil, însă, ca și democrația, căsnicia e cea mai puțin rea dintre toate formulele încercate până azi de omenire. Mă pune pe gânduri consemnarea fostului director al Editurii Univers. În definitiv, în fața ofițerului de stare civilă nu jurăm că vom fi alături de celălalt „la bine și la rău” ?
[1] O viață trăită, o viață visată
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Alexandr Nicolaevici Ostrovski (1823-1886)
[6] O viață trăită, o viață visată
[7] Ibidem
Marian Nazat (www.mariananazat.ro)
