Acum joacă rolul directorului de teatru. Dar meseria de bază a lui Nicolae Pungă este cea de actor. Ne-am întâlnit să stăm de vorbă despre el şi despre pasiune, despre devenire, despre desăvârşire.
Cum aţi ajuns să vă îndreptaţi către această zonă? A fost o pasiune din copilărie?
Da. A fost o pasiune din copilărie şi pe urmă, dintr-un joc al fericit sorţii am ajuns în anul 90 la clasa domnului Mihai Mălaimare. Am terminat la clasa dumnealui facultatea, după care m-a şi angajat la Teatrul Masca pe post de… electrician – pe vremea aceea nu prea erau posturi de actori.
Dar poveştile astea de pe vremuri sună ciudat pentru generaţia de acum. Mai mult în America poţi găsi actori care să se angajeze perioadă ca electricieni ca să aibă şansa de a fi într-un teatru.
Da. Vreo şase luni am fost angajat pe post de electrician, eu nefiind în stare acasă să schimb nici măcar un bec. Îmi este frică de curent.
Dacă toţi actorii care sunt chelneri în restaurantele din zona teatrelor din Manhattan făceau actorie cu adevărat, dacă reuşeau să trezească atenţia cuiva, înţeleg că actorul Nicolae Pungă nu a făcut pe electricianul.
Nu am făcut e electricianul, am fost un fel de om bun la toate... Şi, vorbeam noi între colegi… că trebuie să traversezi drumul umilinţei ca să ajungi actor. Un actor adevărat e bine să fi avut ocazia să traverseze o astfel de cale.
În mod teoretic, aţi făcut ceea ce se cheamă acum o organizare de producţie.
Am făcut de toate la vremea respectivă – de la aranjat decor, la jucat.
Asta se întâmpla în anul...?
În 1993. Nu terminasem încă. Eram în perioada în care aveam producţia de licenţă şi după ce m-am angajat pe această poziţie, am intrat în spectacolele teatrului. Dar pe lângă spectacole..... bine, teatrul Masca şi traversa o perioadă destul de complicată, pentru că nu aveam sală, nu aveam personal suficient şi actorii făceau de toate – de la spălat pe jos la aranjat decoruri, ceea ce acum este de neconceput pentru generaţia tânără. Dar sper ca unii dintre ei să înţeleagă.
Practic, aţi lucrat la Teatrul Masca o perioadă importantă.
Din 1993 până în anul 2017.
Acolo s-au întâmplat fel şi fel de producţii. Care era proporţia între teatrul non-verbal pe care l-a „clasicizat” Mihai Mălaimare în România şi actoria convenţională, să spunem, în ceea ce făceaţi acolo?
Într-adevăr noi majoritar practicam un soi de teatrul non-verbal, care presupunea expresia corporală mai mult decât pantomima. Pantomima este o tehnică pe care o dobândeşti în urma unor studii aprofundate. Noi practicam un soi de teatru non-verbal mai complex, dar asta nu a exclus şi teatrul clasic. Am jucat multe piese în regim… clasic.
În acea perioadă a anilor 90 v-a trecut vreodată prin cap că veţi deveni director de teatru sau v-aţi dorit?
Nici nu mi-am dorit şi nici prin cap nu mi-a trecut. Recunosc că în ultimii ani începusem să mă gândesc şi la varianta asta, neştiind ce mă aşteaptă. Managementul unei instituţii de anvergura unui teatru profesionist este ceva complicat, aşa că... ştiţi cum se spune: „Să nu dea Dumnezeu să ţi se întâmple ce-ţi doreşti.”
În mod clar perspectiva asupra managementului de teatru sau de instituţie de spectacol dinspre angajatul, fie el actor sau electrician, şi privirea din partea cealaltă sunt lucruri foarte diferite.
Corect.
Nu tot ceea ce îşi doreşte sau consideră că nu i se întâmplă unui actor pentru că nu vrea directorul, de partea cealaltă, este şi adevărat.
Aşa este.
Odată plonjat în atmosfera unui teatru, cu atât mai mult un teatru care nu are o sală a lui, nu are un repertoriu în derulare, se poate ajunge la o oarecare dezamăgire. Încă există entuziasm la actorul Nicolae Pungă către ideea de a reuşi să inventeze un teatru adevărat?
Există ambiţie. Nu ştiu dacă asta este o calitate sau un defect dar, în orice caz, eu traversând perioada asta cu Teatrul Masca în perioada de debut, sunt oarecum obişnuit, nu m-am speriat de aspectele de pionierat. Probabil că din cauza asta am şi ajuns manager la Teatrul „Stela Popescu”. Cu gândul că nu a vrut nimeni să preia o instituţie fără sediu, fără repertoriu, fără...
Respectiv o instituţie care nu merge de la sine.
O instituţie blocată din start, cum se spune. Dar recunosc că eu sunt ambiţios. Nu ştiu dacă este o calitate sau un defect, dar a fost o chestie de orgoliu personal. Am vrut să fac un teatru să funcţioneze. Dacă vom reuşi sau nu asta, vom vedea pe parcurs. Eu, personal, cred că s-au făcut paşi înainte faţă de ce am găsit eu.
Exact. Se face aproape un an.
Se face aproape un an de când am preluat eu instituţia, am deja cinci producţii în repertoriu, mai urmează, sper până la sfârşitul anului, încă două.
Din punctul meu de vedere a fost un an compromis din punct de vedere artistic, pentru că a trebuit să mă ocup mai mult de chestiuni tehnice, de organizare, am schimbat un regulament de organizare si funcţionare al instituţiei, a trebuit să rearanjez oamenii pe poziţii astfel încât să lucreze cât mai eficient. Au fost o seamă chestiuni de bucătărie...
S-a întâmplat şi tragica dispariţie a Stelei Popescu....
Da. A fost o nenorocire, pentru că după ce am preluat managementul instituţiei aveam teoretic două spectacole în repertoriu, iar după dispariţia doamnei Stela Popescu am rămas cu un singur spectacol în repertoriu. Ea juca încă pe scena teatrului.
Plus că, când ai un astfel de simbol ca nume al teatrului trebuie reevaluată atitudinea cu totul. Ce a reuşit directorul Teatrului „Stela Popescu”, Nicolae Pungă, să facă într-un an de mandat?
De la un titlu, am ajuns la cinci, ceea ce cred că este important în doar un an. Este vorba despre „Lampio şi grăuntele de lumină”, „Micul Prinţ”, „Hoţul de Mărgăritare”, „Dragostea celor trei portocale”, care a avut premiera la 5 octombrie, şi următorul spectacol care va avea premiera la finalul lunii octombrie, „Mareşalii” – un spectacol dedicat Centenarului. Mai sper la încă unul până la finalul anului.
Am înţeles. Să vorbim puţin despre spectacolul „Dragostea celor trei portocale”, care cred că este titlul cel mai important şi, poate, cel mai în acord cu personalitatea actorului şi omului de teatru Nicolae Pungă. Este producţia lansată la începutul lunii octombrie şi prezentată la 4 şi 5 octombrie la Sala mare a Palatului Copiilor, pentru un public care se doreşte a fi numeros. Ce este cu această "Dragoste a celor trei portocale" a lui Michele Modesto Casarin?
Face parte dintr-un proiect mai amplu cu care, de altfel, am şi câştigat managementul instituţiei – în care este implicat regizorul Michele Modesto Casarin, este vorba de trei spectacole gen Comedia dell’arte derulate în perioada celor trei ani de mandat pe care îi am eu, primul dintre acestea fiind "Dragostea celor trei portocale". Despre celelalte nu vreau să vorbesc deocamdată. Vor fi surprize. Sper să se impună ca o lovitură în lumea teatrală românească.
Vă urăm succes în continuare şi sperăm să descoperim cât mai multe lucruri interesante ăn viitor la Teatrul „Stela Popescu”.
