A mai trecut un an din viaţă, s-a mai sfârşit un festival...Ce frumos ar fi ca oamenii să-şi poată măsura existenţa în festivaluri (câţi ani ai? păi, 22 de fastivaluri...), festivaluri ale spiritului, ale culturii, căci un popor fără cultură iese lesne de pe scena istoriei! Aseară, la Teatrul Naţional din Caracal, a bătut gongul şi s-a tras cortina pentru ultima oară în acest an, marcând încheierea celei de-a VII-a ediţii a Festivalului de Teatru Ştefan Iordache.
Aşadar, spre mândria lor, caracalenii au împlinit şapte ani de festivaluri, adică cei „şapte ani de acasă” ai culturii, „educaţie” absolut necesară formării mentalităţii şi comportamentului lor cultural, în aşteptarea evenimentelor de acest gen care vor veni. Pentru această bucurie a spiritului ce le-a fost dăruită şi-au dat mâna întru organizare Consiliul Judeţean Olt, Primăria Municipiului Caracal, Consiliul Local al Municipiului Caracal şi Mişcarea de Rezistenţă, cu largul concurs al actorilor teatrelor bucureştene, la iniţiativa şi prin demersurile făcute de doi oameni îndrăgostiţi până la respiraţie, până la imperceptibila bătaie de inimă, de artă şi cultură, adică tandemul Marius Tucă şi Marina Constantinescu.
Tot aceştia doi au fost şi cei care, în aplauzele spectatorilor, au încheiat acestă ediţie de festival prin intervenţiile lor verbale şi mulţumirile aduse celor care s-au ocupat şi-au muncit pentru realizarea şi desfăşurarea ireproşabilă a acestei sărbători a culturii. Şi ca încheierea să fie cât mai triumfală, cât mai memorabilă, au urmat două spectacole de înaltă ţinută artistică „Marea iubire a lui Sebastian” şi „Între noi e totul bine”, un spectacol multipremiat al Teatrului Naţional din Bucureşti.
În piesa „Marea iubire a lui Sebastian”, patru remarcabili acori (Rodica Mandache, Marius Manole, Istvan Teglas, Ioana Marcoiu) ţin un adevărat recital actoricesc doar stând cuminţi pe scaunele şi la mesele lor, închegând povestea de iubire dintre scriitorul şi dramaturgul Mihail Sebastian şi actriţa Leny Caler, poveste inspirată din notiţele lui Leny Caler, jurnalul lui Mihail Sebastian şi din piesa „Jocul de-a vacanţa”.
Emoţionanta şi năbădăioasa legătură dintre cei doi, reînviată prin glasurile şi trăirile actorilor, prezintă ambiţia pură a lui Leny de a-l cuceri pe tânărul scriitor (după ce ea însăşi fusese cucerită de talentul scriitoricesc al acestuia), dorinţa fierbinte a lui Mihail de a fi cât mai mult timp în preajma actriţei şi naşterea piesei de teatru „Jocul de-a vacanţa” scrisă din iubire, febril, într-o singură lună, special ca rolul principal (Corina) să fie jucat şi să o reprezinte pe Leny.
Numai că, succesul acesteia, obţinut în urma interpretării rolului, atrage alţi admiratori, alte chinuitoare manifestări de gelozie din partea lui Mihail, alte tristeţi şi frământări întinse pe parcursul a doi ani şi stinse odată cu moartea discutabilă a scriitorului (a fost călcat de un camion în timp ce se afla într-o staţie de tramvai). Glasul grav (dar cald) al lui Marius Manole şi vocea cu atât de cunoscutele inflexiuni juvenile ale doamnei Mandache (ca-n vremea când, cu toată tinereţea pe umeri, juca rolul elevei Zamfirescu în „Steaua fără nume” a aceluiaşi Mihail Sebastian) au sensibilizat publicul bucuros să afle povestea de iubire a unuia dintre cei mai mari dramaturgi ai noştri.
A urmat apoi premiata piesă a polonezei Dorota Maslowska „Între noi e totul bine”, în regia lui Radu Afrim, într-un regal veritabil dat de actorii Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiţă, Istvan Teglas, Florentina Ţilea, Natalia Călin şi Cezar Antal. Iată ce spune regizorul Radu Afrim despre piesă: „Între noi e totul bine e o piesă profund umană, sunt acolo gândurile amestecate ale unei fetiţe în faţa unei integrame gata rezolvată pe teme politice. O integramă găsită la tomberonul istoriei. Acolo mai poţi găsi durere în borcănele de chefir, râsete la vrac, emoţie bio la pet de 2 litri. Şi nişte avioane de hârtie rămase din Al Doilea Război Mondial!”
Jocul actorilor a fost eminamente cuceritor, Marius Manole a excelat ca întotdeauna, iar Dorina Chiriac a fost, de departe, marea favorită a publicului (în obişnuitele discuţii purtate după spectacol în faţa teatrului, mulţi nu reţinuseră cum o cheamă, însă toţi vorbeau cu mare entuziasm şi admiraţie despre „aia mică”). Aplauzele care au urmat după căderea cortinei au ţinut minute în şir, spectatorilor parcă nevenindu-le să creadă că „săptămâna luminată a culturii” a trecut atât de repede.
Peste tot şi toate a mai trecut un an din viaţă, s-a mai sfârşit un festival...Dar nu-i nimic! Ca-n poeziile copiilor cu „podul de piatră s-a dărâmat”, aceiaşi organizatori au promis că în anul următor vor face un alt festival şi mai trainic şi mai frumos. Deocamdată, în Teatrul Naţional din Caracal s-a aşternut liniştea. Fecunda linişte care urmează după un grandios eveniment cultural. Rămas bun, oameni minunaţi ai Olteniei! Ne revedem anul următor!
