Ieri, în jurul orei 18:30, oricine ar fi trecut întâmplător prin faţa Teatrului “Ştefan Iordache” n-ar fi zis că în numai jumătate de ceas scena bătrânului teatru ar urma să fie însufleţită de jocul magistral făcut de actriţa Oana Pellea şi de mai tânăra sa colegă Cristina Casian, în piesa N(aum), de Gellu Naum în regia Marianei Cămărăşan. Dar, parcă sub semnul sfertului de oră academic, rămas adolescentin în conştiinţa şi-n reflexul temporal al celor de azi, adulţi fiind, îşi dădeau întâlniri juvenile pe aleile ori băncile parcului din apropiere, de pe străzile alăturate, grupuri, grupuri de caracaleni veneau să salute debutul celei mai importante manifestări culturale de peste an: Festivalul de Teatru Caracal organizat de Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă „Marius Tucă”. Cum în oraşele mici de provincie centrul este la fel de aproape de orice punct marginal al urbei, iubitorii de teatru veneau pe jos salutând plimbarea lor de seară toţi pomii înfloriţi ai oraşului. La intrare, în foaier şi pe holurile locaşului de cultură (o adevărată bijuterie) chipul lui Amza Pellea se proiecta într-o copleşitoare expoziţie de fotografie cu scene din filmele şi piesele de teatru în care inegalabilul actor a jucat. Nu lipseau nici fotografii făcute acasă şi nici chipul sugubăţului Nea Mărin. La ora 19:00 începe piesa. O gară unde vin şi pleacă trenurile vieţii. Două personaje îngemănate în veşnica, perpetua, confruntare între individ şi alter ego-ul său. Scene electrizante, dinamice, jucate cu mare forţă de Oana şi Cristina.
Peste pietre, peste lut, trece un astronaut
“Peste pietre, peste lut, trece un astronaut şi e foarte precaut”, cântă la un moment dat Cristina. Numai că versurile despre precauţie n-au fost suficiente. Un incident minor, care, totuşi, rar se întâmplă în spectacole, a interupt jocul celor două actriţe. Un cablu a cedat, şi câteva reflectoare au căzut din tavanul improvizat, rămânând suspendate la un metru de podea. Şi acum vine lucrul extraordinar, care scoate în evidenţă profesionalismul şi stăpânirea de sine a actorilor cu experienţă. Întoarsă cu spatele la public, aşa cum a surprins-o momentul, Oana îşi prinde partenera de umeri şi rămân nemişcate. Se trage cortina. Toată sala a crezut că prăvălirea reflectoarelor face parte din piesă. Regizoarea vine şi explică faptul că a fost un incident neprevăzut. Piesa se reia, iar sala explodează la final în aplauze şi ovaţii. De multe ori Oana şi Cristina se înclină reverenţios în faţa publicului. Urmează sesiunea de autografe şi fotografii. “Sunt foarte bucuroasă că mă aflu aici din mai multe motive, unu că am deschis Festivalul cu N(aum). Doi, că există această dedicaţie pe care Caracalul o face prin Festival lui Amza. Aş vrea să spun că niciodată nimeni nu a organizat o asemenea expoziţie superbă de fotografii în vreun teatru din România. Şi pentru asta şi numai pentru asta vreau să mulţumesc celor de aici, vreau să-i mulţumesc lui Marius Tucă şi Marinei Constantinescu pentru că ceea ce fac ei e chiar important, nu pentru că e Amza acum si pentru că muncesc şi susţin un festival la Caracal care sper să aibă din ce în ce mai mult publicul pe care îl merită, întru-un moment în care cultura e la pământ. Pentru mine Mişcarea de Rezistenţă înseamnă tocmai faptul de a insista în calitate, de a impune calitatea.” a spus Oana Pellea.
Noaptea cade încet peste casele, blocurile şi străzile Caracalului. Ca un reflector spânzurat în Univers luna străluceşte singuratică. Doar mirosul salcâmilor înfloriţi se mai prelinge parfumat pe străduţele la fel de singuratice în aşteptarea spectacolului din această seară.
