Spectatorii sunt întâmpinați de cinci scaune goale, portocalii, așezate pe scenă la distanță egală unul față de celălalt. Scaunele privesc publicul într-o invitație de a le ocupa, pentru a-și striga povestea în fața întregii lumi. Scaunele stau în linie, tocmai pentru a sugera dinamică, trecerea timpului. Nu-i rost de cerc, sau semicerc: ce-i pierdut, pierdut rămâne.
Cade lumina. Tocurile celor cinci actrițe își fac loc printre spectatori. Imaginea personajelor venind dinspre sală sugerează tocmai gândul dintâi – oricine este prezent la spectacolul-mărturisire poate fi în locul celor de pe scenă.
„Love, Loss and What I Wore” este o dramatizare realizată de Nora și Delia Ephron, după romanul omonim scris de Ilene Beckerman, apărut în 1995. Spectacolul a fost prezentat în premieră la New York, pe 2 august 2008. În 2009 a avut premiera Off-off Broadway. În 2010 a câștigat premiul Drama Desk Award pentru experiență teatrală unică și premiul publicului pentru cea mai bună piesă de teatru în premieră. Textul a fost jucat cu succes în Los Angeles, Toronto, Buenos Aires, Sidney, Capetown, Manila. Nora Ephron (1941-2012) a fost jurnalist, eseist, romancier, producător și regizor de film, nominalizată la premiile Oscar și câștigătoare a premiului BAFTA. Delia Ephron este jurnalist, romancier, scenarist și producător de film.
Piesa, în regia lui Emil Hoștină, este tradusă în limba română de către Bianca Oana. Dacă nu ar exista programele de sală (realizate meticulos), fluiditatea replicilor de pe scenă te-ar face să crezi că nu-i un text tradus. Ba mai mult, că n-a fost scris cu mult înainte de cel de-al treilea gong, ci că se scrie chiar atunci, pe scenă, din jocul firesc al actrițelor Ioana Abur, Elvira Deatcu, Laura Creț, Anca Androne, Iulia Lumânare.
Lipsa decorurilor face ca lumina să fie un personaj în sine. Iar atunci când n-ai cum să te-ascunzi în scenografii încărcate, cuvântul este folosit ca armă. Cuvântul îmbracă și dezbracă forme nebănuite, astfel încât pare că actrițele de pe scenă sunt doar niște trupuri prin care se perindă toate vârstele. Trupul devine un instrument la îndemâna oricărui gând experimentat de femei.
Este prezentă imaginea mamă-fiică, într-o eternă „competiție” – una pentru a-și reconfirma feminitatea ușor ofilită, cealaltă pentru a-i fi recunoscută victoria tinereții purtătoare de sutiene de dantelă peste sânii fermi.
Rochii, sutiene, cizme și cămăși. Nunta. Eternul negru purtat „pentru că-s morți după mine” sau pentru că „brațele mele nu mai arată la fel. Am făcut burtă și mi s-a lăsat fundul”. Povestea genților-mlaștină, pe fundul cărora zac rujuri, bilete din vacanțe terminate (odată cu relațiile) acum câțiva ani, pixuri și șervețele. Toate acestea se împletesc într-o simfonie-elogiu a meritului de a exista ca femeie într-o lume care pune etichete încă de la primele haine asumate. Despre cancer și implanturi. Despre trădări și regăsiri. Despre... ce-am purtat și am pierdut. Și despre ce-am iubit.
Este un spectacol care se scrie pe scenă – chiar și personajele, care aparent, rămân la fel, evoluează doar la o simplă suflecare de pantaloni sau împletire a părului.
„Am iubit, am purtat, am pierdut” este un spectacol despre puterea de a te privi în oglindă, ca femeie, și despre datoria de a continua să o iubești, ca bărbat.
