Acum trei ani, la 24 aprilie 2016, postul de televiziune britanic BT Sport2, la care au acces abonaţii British Telecom, a programat la rubrica BT Sport films, un documentar despre parcursul unor mari echipe de fotbal, de-a lungul timpului.
Realizatorul Tom Watt ajunge la povestea Stelei Bucureşti, şi stă de vorbă, printre alţii, cu celebrul fotbalist Miodrag Belodedici.
Şi, cum era inevitabilă discuţia despre România comunistă şi succesele Stelei în acei ani, Belodedici a ales să vorbească în acest documentar despre o parte dureroasă, dar cât se poate de reală, a trecutului nostru recent: frontieriştii români!
El, care s-a născut şi a copilărit la Socol, lângă apele Nerei, zonă celebră pentru numărul mare de frontierişti care au încercat să fugă din ţară, şi care a fugit din România comunistă cu un an înainte de Revoluţia din decembrie 89, a ales, într-o emisiune despre sport, să vorbească lumii despre acest moment din istorie despre care nimeni nu vrea să amintească în România, nici până în ziua de azi.
Dacă nu este în manualul de istorie, nu înseamnă că nu s-a întâmplat!
Şi poate că nu este întâmplător faptul că sunt din ce în ce mai mulţi cei care spun că nimic din toate poveştile frontieriştilor, fie ei români, fie est-germani sau de alte naţionalităţi din fostul bloc comunist nu este real, ci rodul imaginaţiei bogate. Pentru că după Revoluţie nimeni nu a vorbit oficial despre victimele de la graniţele României, nimeni nu a pomenit despre cetăţenii străini care veneau în România să îşi încerce norocul la graniţe, pentru a ajunge în Iugoslavia, şi de acolo, în Occident, nimeni nu a spus că românii omorau români care doreau nimic altceva decât să trăiască în libertate, de aceea atâţia oameni dau dovadă nu doar de opacitate, ci de rea-voinţă în acceptarea realităţii.
„Am văzut scene, eu, de copil, scene foarte, foarte urâte. Oameni bătuţi, oameni împuşcaţi”
Miodrag Belodedici a spus despre oamenii care doreau să trăiască în alte ţări, în libertate, nu dictatură, şi despre românii care au fost ucişi la frontieră, când încercau să fugă. Şi a mărturisit că are cunoştinţă despre „lucruri foarte, foarte urâte” petrecute la graniţele României.
„Am văzut scene, eu, de copil, am văzut scene foarte, foarte urâte. Am văzut oameni împuşcaţi, am văzut oameni bătuţi, prinşi la graniţă şi bătuţi de soldaţi. Eu, fiind copil, mă uitam...vai, vai...şi era ceva... Groaznic!”, este mărturia lui Belodedici pentru postul britanic.
Condamnat la 10 ani de închisoare pentru trădare
El însuşi a fugit din România, în decembrie 1988. A reuşit să ajungă în Iugoslavia, unde a solicitat azil politic, după un plan bine pus la punct. „Le-am cerut lui Valentin Ceauşescu şi preşedintelui Clubului Steaua Ion Alecsandrescu – acesta era un general care conducea clubul – un paşaport. M-au întrebat de ce îl vreau şi le-am spus că mama avea un permis de a merge în Iugoslavia pentru a-şi vizita rudele şi aş vrea să merg şi eu o săptămână şi pe urmă să o iau şi să ne întoarcem. Am trecut graniţa. De cealaltă parte a Dunării o aşteptam pe sora mea. Era o dimineaţă ceţoasă şi în acea perioadă a anului nivelul apei era mai redus, aşa că soldaţii patrulau pe acolo. Dar ştiam când patrulează şi, cu ajutorul unui prieten, sora mea a reuşit să treacă”, a declarat el într-un interviu anterior pentru The Guardian.
A fost un prim pas, căci el trebuia şi acceptat în Iugoslavia, chiar dacă originile sale erau sârbeşti. „Iugoslavii mi-au spus că nu este nicio problemă să îmi dea azil politic”, a spus Belodedici. „Mă temeam, pentru că aveam un grad militar – fiecare jucător de la Steaua era în Armată”.
Ceea ce a şi fost o problemă. Teoretic, fuga l-a făcut dezertor, şi din acest motiv el a primit o pedeapsă cu 10 ani de închisoare în lipsă – pedeapsă care a fost anulată după Revoluţia din 1989.
Miodrag Belodedici, la Steaua Roşie Belgrad
„O carceră spirituală, un Nero socialist”
Când Belodedici a decis să ceară azil în ţara vecină, cotidinul Nedelja Dalmacija a pledat pentru ca el să nu fie retrimis în România, unde oamenii erau siliţi să trăiască „într-o carceră spirituală de către un Nero socialist”, scrie jurnalista Brînduşa Armanca în cartea sa, intitulată „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”.
Nadia, Phoenix, Cristina Ţopescu
Belodedici nu este singura celebritate care a ales să fugă din România. Să nu uităm de fuga Nadiei Comăneci, o poveste demnă de film documentar, cu călăuze şi complicităţi, cu teamă şi oameni aflaţi în situaţii-limită, care a fost, cu numai o lună înaintea Revoluţiei, când s-a petrecut, un semnal. Comentatorii din Occident au afirmat că fuga Nadiei Comăneci a fost una dintre loviturile fatale date imaginii dictatorului Ceauşescu.
Membrii legendarei trupe Phoenix au evadat, la rândul lor, din România comunistă, ascunşi în boxele Marshall ale formaţiei. Jurnalista Cristina Ţopescu, fiica celebrului comentator sportiv Cristian Ţopescu, a încercat, la rândul ei, să fugă din România, pe fâşie, dar a fost prinsă.
Dincolo de numele celebre există însă liste lungi cu zeci de mii de nume. Liste, care puse cap la cap, te ameţesc prin numărul imens de oameni care erau disperaţi să scape de „Raiul” comunist.
Marea Evadare
Din păcate, însă, nici acum nu se pot oferi cifrele exacte ale Marii Evadări. Răspunsurile diferitelor instituţii ale statului care au ca obiect al muncii, printre altele, şi astfel de statistici, de multe ori se bat cap în cap şi în general sunt sub nivelul real.
Din fericire, totuşi, o cifră furnizată de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi dă o imagine cât de cât clară despre numărul mare de români care au fugit din ţară între 1969 şi 1989: 100.000 au cerut şi obţinut azil politic în această perioadă. Cu menţiunea că numărul este cu mult mai mare, dacă sunt luaţi în calcul şi refugiaţii returnaţi autorităţilor române, cei împuşcaţi, cei înecaţi sau cei care nu au putut fi monitorizaţi.
Statisticile, fie şi incomplete, consemnează cazurile fericite în care românii fugari scăpau cu viaţă şi se stabileau în diversele colţuri ale lumii.
„Între 1975 şi 1979, numărul refugiaţilor din România a crescut de zece ori, de la 198 la 1819 şi încă de trei ori până în 1982. Riscurile erau majore, trecerile succesive de frontiere, în cazul celor care traversau Iugoslavia sau Ungaria pentru a ajunge în Italia sau Austria, comportau riscuri serioase, fiindcă existau acorduri cu statele comuniste vecine şi prietene, de a-şi restitui reciproc transfugii”, scrie Brînduşa Armanca în „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”.
Datele statistice indică o corelaţie între accentuarea crizei economice şi creşterea tendinţei de migraţie ilegală a românilor.
Poliţia de Frontieră a judeţului Timiş a dat publicităţii o evidenţă a tranzitului ilegal spre Iugoslavia în perioada 1980-1989, conform căreia numărul românilor care şi-au riscat viaţa încercând să părăsească ţara în această perioadă a crescut de 2,7 ori, de la 913 persoane în 1980, la 2.483 persoane în 1989.
Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989 Timişoara a solicitat, pentru propria documentare şi arhivare, o serie de date de la Direcţia Poliţiei de Frontieră Timişoara, Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş. Cifrele furnizate de instituţia statului, date statistice identificate în unităţile arhivistice de instituţie, referitoare la judeţul Timiş, arată astfel:
1975: perioada 01.01 – 31.12.1975
Au acţionat 826 de persoane, dintre care 754 au fost reţinute şi 72 au reuşit să treacă frontiera (situaţia se referă la jud. Timiş şi Arad)
1980: perioada 01.09 – 31.12.1980
Au acţionat 913 persoane, dintre care 584 au fost reţinute şi 329 au reuşit să treacă graniţa
1981: perioada 01.01 -31.121.1981
Au acţionat 1824 de persoane, dintre care 1313 au fost reţinute şi 511 au trecut
1982: perioada 01.01.-30.09.1982
Au acţionat 1280 de persoane, dintre care 1.037 au fost reţinute şi 249 au trecut
1983: perioada 01.01.-31.12.1983
Au acţionat 1071 de persoane, dintre care 662 persoane au fost reţinute şi 409 au trecut
1984: perioada 01.01.- 31.12.1984 au acţionat 1387 de persoane, dintre care 924 persoane reţinute şi 463 au trecut
1985: perioada 01.01.- 31.12.1985
Au acţionat 1632 de persoane, dintre care 1240 au fost reţinute şi 392 au trecut
1986: perioada 01.01.- 31.12.1986
Au acţionat 1659 de persoane, dintre care 1094 au fost reţinute şi 565 au trecut
1987: perioada 01.01.- 31.12.1987
Au acţionat 1920 de persoane, dintre care 1210 au fost reţinute şi 710 au trecut
1988: perioada 01.01.- 31.12.1988
Au acţionat 1885 de persoane, dintre care 1225 persoane au fost reţinute şi 590 au trecut
1989: perioada 01.01.- 31.03.1989, respectiv 01.07.- 30.09.1989
Au acţionat 2483 de persoane, dintre care 1728 au fost reţinute şi 755 au trecut.
Datele furnizate, chiar dacă pentru două judeţe, nu se potrivesc însă cu cele de la Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care deţine informaţii foarte interesante despre numărul de INCULPAŢI trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, în perioada 1976-1989.
De unde rezultă CLAR că numărul celor care încercau să fugă din „Raiul” comunist românesc este cu mult mai mare decât o lasă să se înţeleagă cifrele oficiale. Sau chiar decât aveau cunoştinţă instituţiile statului însărcinate cu păstrarea cu forţa în acest Rai comunist a celor care nu îşi mai doreau acest lucru.
Astfel, dacă de la Poliţia de Frontieră Timiş aflăm că, de exemplu, în 1982 au încercat să treacă graniţa 1280 de persoane, dintre care 1037 au fost prinse şi reţinute, deci teoretic ar trebui să le găsim pe lista inculpaţilor, din datele Ministerului Public, în 1982 avem un număr de 1729 de inculpaţi. Mai mare decât numărul celor care, oficial, au încercat să treacă graniţa în Timiş şi Arad.
Desigur, inculpaţii nu erau doar cei prinşi în Timiş şi Arad, dar neconcordanţele acestea, care cresc de la un an la altul, arată cât este de grea contabilizarea numărului real de treceri frauduloase ale graniţelor României şi în câte locuri trebuie căutat adevărul.
10.295 de frontierişti inculpaţi în 1989!
Cea mai interesantă şi importantă cifră furnizată de Ministerul Public este cea referitoare la anul de graţie 1989, vârful fenomenului frontierist. Nici mai mult, nici mai puţin de 10.295 de inculpaţi sunt înregistraţi pentru acest an!
Anul de vârf al fenomenului frontierist este, fără puţinţă de tăgadă, 1989, când aproape 50.000 de români au trecut ilegal frontiera: 27.000 de români au cerut azil în Ungaria, 7.932 în Austria, 5.329 în Iugoslavia, 3121 în Germania, 1198 în Franţa. Spre deosebire de 1988, când din Republica Socialistă România (RSR) un număr de 10.305 cereri de azil au fost înregistrate în diverse ţări din Europa.
Potrivit datelor publicate în lucrarea „Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media”, numărul cererilor de azil înregistrate doar în Europa din partea unor cetăţeni ai RSR între 1985 şi 1989 este de 74.851.
1985 – 4436
1986 – 6839
1987 – 6535
1988 – 10305
1989 – 46746
A trecut al 12-lea ceas. Ce mai aşteptăm?
De-a lungul anilor, după Revoluţie, presa a fost cea care a suplinit ceea ce instituţiile statului ar fi trebuit să facă: să vorbească despre acest fenomen, să amintească victimele, să explice de ce România ajunsese să fie considerată cea mai sângeroasă graniţă a Europei, să numere fugarii.
Tema frontieriştilor nu a sensibilizat însă autorităţile. Morţii noştri, frontierişti, din mormintele din Serbia, au rămas tot anonimi, nimeni nu s-a sinchisit să declanşeze vreo cercetare oficială, multe dintre arhivele de o importanţă vitală pentru documentarea acestor cazuri au fost casate, altele sunt încă nedesecretizate, iar victimele de la graniţă, care sunt în viaţă, dar au avut neşansa de a fi aruncate în închisori pentru tentativele lor de fugă, nu beneficiază de statutul de fost deţinut politic şi cu atât mai puţin de vreo compensaţie. Campania de presă dedicată frontieriştilor de site-ul miscareaderezistenta.ro este, poate, semnalul că, deşi al 12-lea ceas a trecut de multă vreme, încă se mai poate face ceva pentru recunoaşterea oficială a acestui fenomen şi a victimelor aferente.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com şi istvan.deak2014@gmail.com
