Cei care au fost de acord, la Conferința de la Ialta, să abandoneze jumătate din Europa dictaturii ruse, ca să-și cumpere pentru ei o jumătate de secol de pace și prosperitate, privesc acest război de parcă nu ar fi înțeles nici miza, nici amploarea. Și-ar dori să creadă că singura problemă este „nebunia” lui Vladimir Putin, spune cercetătorul în științe sociale Wiktor Stoczkowski pentru Le Figaro.
Invazia Ucrainei de către armata rusă a stârnit un sentiment de uimire în rândul occidentalilor. Se pare că nimeni nu se aștepta. Cum să înțelegem această surpriză? Experții care se exprimă în mass-media ne explică: altădată rezonabil, Vladimir Putin ar fi înnebunit, deci a devenit imprevizibil. Se vorbește despre „determinarea lui paranoică”, despre „obsesiile”, despre „remarcile lui delirante”, despre „iraționalitate”, despre „pierderea simțului realității”, despre „nebunia războinică”. Această explicație pripită vine în minte comentatorilor cu forța probei, de parcă dorința de a stabili un diagnostic psihiatric ar garanta adecvarea acestuia și, în același timp, ar compensa incompetența medicală.
Nu cu mult timp în urmă, același proces a fost folosit pentru a elucida atacurile islamiste: la fel ca Putin, islamiștii ar fi nebuni. Când nu reușim să explicăm acțiunile celorlalți, le împrumutăm o tulburare mintală. Credem astfel că o înțelegem când în realitate renunțăm să o înțelegem, preferând să o trimitem înapoi în domeniul iraționalului ceea ce ne scapă înțelegerii.
"Dacă politicile lui Putin ar fi produsul nebuniei, atunci ar trebui să tragem concluzia că liderii ruși timp de un secol au fost nebuni, pentru că toți, cu excepția notabilă a lui Mihail Gorbaciov, au urmat aceleași politici brutale și cinice". Wiktor Stoczkowski
Faptul că unii sunt mulțumiți de astfel de „explicații” atestă măsura abisală a ignoranței în care rămâne Occidentul cu privire la izvoarele politicii ruse. Putin nu ține cont de dreptul internațional, nu respectă suveranitatea țărilor străine, își amenință vecinii, încearcă să le influențeze politica internă prin presiuni, amenințări și propagandă bazată pe minciuni, recurge la invazii armate, călcă în picioare drepturile omului, își martirizează și își reduce la tăcere proprii oameni, nu se dă înapoi de la asasinatele politice ale adversarilor săi. Face asta pentru că a înnebunit? Dacă această politică ar fi rezultatul nebuniei, atunci ar trebui să tragem concluzia că liderii ruși timp de un secol au fost nebuni, pentru că toți, cu excepția notabilă a lui Mihail Gorbaciov, au urmat aceeași politică brutală și cinică.
În februarie 1919, la ordinul lui Lenin, armata rusă a invadat Polonia, declanșând un război care avea să dureze aproape doi ani. În septembrie 1939, la ordinul lui Stalin și în baza unui acord secret cu Hitler, armata rusă a ocupat partea de est a Poloniei. În noiembrie 1939, Stalin a atacat Finlanda și, la sfârșitul unui război de câteva luni, a cucerit o provincie finlandeză. În iunie 1940, armata rusă a anexat cele trei state baltice: Estonia, Letonia și Lituania. În noiembrie 1956, Nikita Hrușciov a adus trupe rusești în Ungaria pentru a răsturna guvernul care îndrăznise să anunțe organizarea de alegeri libere și retragerea din Pactul de la Varșovia. În martie 1968, Leonid Brejnev a trimis tancurile pentru a pune capăt democratizării Cehoslovaciei. În decembrie 1979, la ordinul aceluiași Brejnev, trupele ruse au capturat Afganistanul. În 1994, ca reacție la proclamarea independenței Ceceniei, Boris Elțin a trimis acolo armata rusă, angajându-se într-un lung conflict armat care a dus la vasalizarea de durată a Ceceniei. În august 2008, dezaprobând independența în creștere a Georgiei, care dorea să se apropie de Occident, Vladimir Putin i-a declarat război și a anexat două provincii ale statului georgian, Osetia de Sud și Abhazia. În februarie 2014, a doua zi după revoluția populară din Ucraina, care l-a detronat pe președintele subordonat Rusiei, Putin a invadat peninsula Crimeea pentru a o anexa Rusiei, înainte de a oferi sprijin militar grupărilor secesioniste pro-ruse din regiunile ucrainene Donbass și Luhansk.
Știind toate acestea, ar trebui să fim cu adevărat surprinși că trupele ruse atacă acum Ucraina? Putin procedează exact ca ceilalți lideri ruși dinaintea lui.
Occidentalii consideră că declarațiile recente ale lui Putin sunt suprarealiste. Într-adevăr, cum să nu fi nedumerit auzindu-l pe președintele rus vorbind nu despre un război de cucerire, ci despre o „operațiune specială” cu scopul „de a proteja victimele intimidării […], supuse unui genocid și de a elibera Ucraina de o „gașcă de dependenți de droguri și fasciști”. Nerușinarea acestei minciuni este cu siguranță impresionantă, dar oricine cunoaște istoria propagandei ruse va recunoaște în ea o utilizare acum clasică: timp de un secol, cu fiecare agresiune de care s-a făcut vinovată, autoritățile ruse au pretins că acționează pentru „menținerea păcii. „, să „elibereze popoarele asuprite”, să „rezolve crizele”, să „supună fasciștii sau naționaliștii”.
În război, rușii vorbeau mereu de „pace”; au vorbit despre „eliberare” când i-au executat cu miile pe cetăţenii ţărilor cucerite şi i-au deportat cu sutele de mii. Era scandalos de fals? Nu a contat, principalul era să ne acoperim urmele, să semănăm confuzie, să răspândim dezinformare. După ce au executat 21.768 de prizonieri de război polonezi în pădurile din Katyń, timp de o jumătate de secol oficialii ruși au continuat să nege cu încăpățânare că au comis această crimă. Vladimir Putin este de la acea școală și trebuie să fii foarte naiv pentru a spera să auzi din gura lui altceva decât minciuni nesăbuite.
"Expansionismul militar este în ADN-ul majorității liderilor ruși. Numai forța militară adversă i se poate opune. Dar Putin crede că NATO, reticentă în folosirea forței și resemnată cu vocația sa defensivă, ca și în trecut, va rămâne paralizată în fața provocărilor și cuceririlor sale". Wiktor Stoczkowski
Să-l credem când a explicat, într-un discurs difuzat la televiziunea rusă pe 21 februarie 2022, motivele deciziei sale de a invada Ucraina? Putin însuși este puțin probabil să creadă mica sa relatare despre istoria Ucrainei, creată de la zero de Lenin și Stalin. Dar crede el în amenințarea pe care o reprezintă pentru Rusia extinderea NATO către Polonia și țările baltice? El știe că țările vecine au aderat la NATO nu pentru că vor să amenințe Rusia, ci pentru că le este frică de Rusia. El știe foarte bine că nu au fost dislocate arme nucleare pe teritoriile acestor țări și că micile contingente și câteva avioane NATO staționate acolo nu sunt nimic în comparație cu puterea aparatului militar care este partea lui de graniță. El cunoaște bine disensiunile care sfâșie NATO, cunoaște slăbiciunea politică și morală a acestei fragile Alianțe.
Expansionismul militar este în ADN-ul majorității liderilor ruși. Numai forța militară adversă i se poate opune. Dar Putin crede că NATO, reticentă în folosirea forței și resemnată cu vocația sa defensivă, ca și în trecut, va rămâne paralizată în fața provocărilor și cuceririlor sale. El poate conta pe intelectualii occidentali care vor compara prezența simbolică a câtorva detașamente convenționale NATO la granițele Rusiei cu încercarea de a instala rachete nucleare rusești în Cuba. El poate conta pe politicieni care, la fel ca Hubert Védrine, vor explica popoarelor lor că invazia Ucrainei este rezultatul „rătăcirii și erorilor Occidentului timp de treizeci de ani”. Putin știe foarte bine că occidentalii sunt dezbinați, inconsecvenți, fără spinare și lași. De ce i-ar fi frică de asta?
Este un dictator violent și corupt, a cărui putere depinde în primul rând de forța brută pe care o folosește pentru a domni asupra țării sale și pentru a neutraliza orice urmă de revoltă. El se teme de această revoltă. Și mai presus de toate se teme de orice exemplu care i-ar putea încuraja pe ruși să răstoarne dictatura care îi asuprește. Wiktor Stoczkowski
Este puțin probabil ca Putin să se teamă cu adevărat de acești occidentali pe care îi disprețuiește. Totuși, îi este frică. Dar de ce îi este frică? Îi este mai ales frică de propriul său popor. Este un dictator violent și corupt, a cărui putere depinde în primul rând de forța brută pe care o folosește pentru a domni asupra țării sale și pentru a neutraliza orice urmă de revoltă. El se teme de această revoltă. Și mai presus de toate se teme de orice exemplu care i-ar putea încuraja pe ruși să răstoarne dictatura care îi asuprește. Acesta este motivul pentru care a susținut regimul autocratului Alexandru Lukașenko, pe care belarușii l-au sfidat cu curaj în timpul lunilor lungi de proteste după alegerile trucate din 2020.
Acesta este motivul pentru care Putin nu a acceptat niciodată că ucrainenii au decis să-i înlăture vasalul de la putere, Viktor Ianukovici.
Nu i-a iertat niciodată că vor să trăiască într-o țară democratică, suverană și liberă. De la otrăvirea cu dioxină a lui Viktor Iuşcenko, candidat la preşedinţie la primele alegeri libere posibile de Revoluţia Portocalie din 2004, până la anexarea regiunilor Donbass şi Luhansk în februarie 2022, politica rusă a constat constant în destabilizarea, diviziunea şi slăbirea Ucrainei. Scopul acestei politici nu a fost doar anexarea unei părți din teritoriile ucrainene și readucerea celorlalte sub influența rusă. Unul dintre scopurile lui Putin este să arate poporului rus că orice revoltă care dorește să urmeze calea deschisă de ceea ce ucrainenii numesc Revoluția Portocalie (2004) și Revoluția Demnității (2014) va fi zadarnică. Când, în discursul său din 21 februarie, Putin a subliniat că Ucraina și Rusia aparțin „aceeașii culturi” și „același spațiu spiritual”, nu a fost un apel la fraternitate, pentru că președintele rus se pregătea să-și trimită trupele să tragă asupra „fraților” săi ucraineni; suna mai degrabă ca o amenințare ușor voalată: „Voi, ucrainenii, sunteți ca rușii, un popor de sclavi și așa veți rămâne, vă garantez”.
Nu poate exista nicio îndoială că succesul reformelor întreprinse de Ucraina ar risca să demonstreze poporului rus că este posibil să răstoarne o putere dictatorială și să câștige libertatea. De asta se teme cu adevărat Putin. Și tocmai din acest motiv este hotărât să distrugă independența Ucrainei. Este pentru el condiția de supraviețuire a propriului regim. Orice ar putea compromite sustenabilitatea acestui regim îi va stârni furia și agresivitatea. Și nu numai aspirațiile poporului ucrainean sau ale poporului belarus îl rănesc. Prosperitatea Europei de Vest rămâne pentru el o provocare și o acuzație, în fața neglijenței economice a propriului regim. Numai tulburările societăților occidentale îl pot liniști. Exultă comentând la televiziunea rusă demonstrațiile vestelor galbene, atacurile anarhiste, certurile copilărești ale politicienilor și intelectualilor noștri.
Este timpul să înțelegem că ciocnirea dintre „Vest” și „Est” nu a fost niciodată conflictul dintre capitalism și comunism sau dintre economia de piață și economia planificată. A fost întotdeauna un conflict ireductibil între democrație și dictatură. Wiktor Stoczkowski
Este timpul să înțelegem că ciocnirea dintre „Vest” și „Est” nu a fost niciodată conflictul dintre capitalism și comunism sau dintre economia de piață și economia planificată. A fost întotdeauna un conflict ireductibil între democrație și dictatură. Dispariția comunismului nu a făcut să dispară acest antagonism. Ucraina este astăzi arena în care se trece linia frontului.
Cei care au fost de acord, la Conferința de la Ialta, să abandoneze jumătate din Europa dictaturii ruse, să-și cumpere pentru ei o jumătate de secol de pace și prosperitate, privesc acest război de parcă nu ar fi înțeles nici miza, nici amploarea. Și-ar dori să creadă că singura problemă este „nebunia” lui Vladimir Putin. Fără această „nebunie” regretabilă, am fi putut face comerț pașnic cu dictatura rusă, am fi putut să-i livrăm tehnologiile noastre de ultimă oră pentru modernizare, să ne deschidem undele radio pentru propaganda canalelor sale de televiziune, să-i vindem monumentele noastre istorice și afacerile noastre să tolerăm amestecul ei în procesele noastre electorale, să acceptăm să devenim dependenți de aprovizionarea ei cu energie, să îi plătim sume considerabile în schimbul gazelor pe care le va folosi pentru a-și face armata puternică.
Este timpul ca Occidentul să înțeleagă că această lume există doar în visele lui. Dacă astăzi suntem incapabili să ne opunem dictaturii ruse din Ucraina, mâine vom fi obligați să o înfruntăm acasă.
Sursa: articol de Wiktor Stoczkowski în Le Figaro
Wiktor Stoczkowski este director de studii în Laboratorul de antropologie socială de la Universitatea de Inalte studii în Științe sociale EHESS din Franța. Ultima lucrare publicată: Știința socială ca viziune asupra lumii.
