La 1 ianuarie 1990, Vaclav Havel a rostit un discurs considerat “fără vârstă”, un mesaj epocal care a fost tradus în toate limbile de circulaţie internaţională.
Disident şi intelectual de mare fineţe, dramaturg de mare talent, Vaclav Havel a devenit preşedinte al Cehoslovaciei imediat după căderea comunismului, simbol al rectitudinii morale şi al luptei fără concesii împotriva răului, a brutalităţii, a utopiilor sîngeroase.
Textul se regăseşte în limba franceză în volumul Ces grands discours qui ont changé le monde- De Jésus à Obama; Ed. Dunod, 2010. Merită citit și recitit. De pus pe gânduri:
“Trăim într-un mediu moral corupt.
Moralmente suntem bolnavi, căci ne-am deprins să afirmăm altceva decât gândim.
Ne-am învăţat să nu credem în nimic, să nu ne luăm în seamă unii pe ceilalţi, să fim atenţi doar la propria persoană, la nimeni altcineva.
Au fost pervertite înţelesul şi specificul unor concepte precum iubirea, prietenia, compasiunea, modestia sau iertarea şi, pentru mulţi dintre noi, mai înseamnă doar ciudăţenii de natură psihologică sau sentimente caracteristice unui timp revolut, oarecum ridicole, la urma urmelor, în epoca navelor spaţiale şi calculatoarelor.
Puţine sunt vocile capabile să spună răspicat că deţinătorii puterii nu ar trebui să fie atotputernici şi că fermele care dau produse bio de calitate superioară, destinate doar deţinătorilor puterii, ar trebui să-şi distribuie producţia cel puţin către şcoli, către orfelinate şi către spitale dacă nu au capacitatea necesară să aprovizioneze întreaga populaţie.
Fostul regim - sprijinindu-se pe ideologia sa sfidătoare şi intolerantă - a transformat omul într-o simplă forţă de producţie şi natura într-un simplu mijloc de producţie. Prin aceasta, a lovit chiar în substanţa omului şi a naturii şi în legătura ce o au ca parte a aceluiaşi întreg.
A constrâns un popor înzestrat şi liber, apt să muncească pentru ţara sa, la condiţia unei rotiţe oarecare dintr-un angrenaj zgomotos şi respingător, despre care nu este limpede de ce a fost nevoie să existe. O maşinărie ale cărei piese sunt sortite, fără greş, degradării, desigur, treptate, dar inexorabile.
Ne-am deprins, toţi, cu regimul totalitar.
Şi l-am admis ca pe un dat
Referindu-mă la atmosfera moralmente coruptă nu-i am în vedere doar pe domnii care mănâncă legume bio şi privesc pe fereastra avionului. Vorbesc despre noi toţi.
Ne-am deprins, toţi, cu regimul totalitar, admiţându-l ca pe un dat şi, prin aceasta, am depus mărturie pentru perpetuarea lui. Altfel spus, suntem cu toţii - desigur, în diferită măsură - răspunzători pentru funcţionarea acestei maşinării totalitare.
Nimeni nu este doar victima acestui sistem. Am participat cu toţii la statornicirea lui.
Pe ce îmi întemeiez afirmaţiile?
Ar fi foarte convenabil să considerăm că vom fi fiind legatarii unei rude îndepărtate ce ne-a lăsat ultimii 40 de ani ca pe o tristă moştenire de care am rămas străini. Dar noi am acceptat această moştenire parcă păcătuind pentru a ne face singuri rău.
Acceptând acest adevăr vom înţelege că stă numai şi numai în puterea noastră să facem ceva.
Nu-i putem considera vinovaţi, exclusiv, pe foştii conducători, pentru că ar fi nu doar neadevărat, dar şi pentru că ar însemna să trecem sub tăcere ceea ce fiecare dintre noi trebuie să facă astăzi, datoria de a acţiona individual, liber, raţional şi fără zăbavă.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece: cel mai capabil guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai valoros preşedinte nu pot realiza prea multe de unii singuri. A considera că vor găsi soluţia pentru toate relele societăţii ar fi, de asemenea, o greşeală.
Libertatea şi democraţia presupun, implicit, atitudinea activ participativă a fiecăruia dintre noi, rezultând că acela care vorbeşte despre ele asumă pe deplin răspunderea.“
