Laurent Sourisseau, supranumit Riss, directorul şi redactorul-şef al Charlie Hebdo, revista franceză de satiră, care a publicat o caricatură cu Simona Halep, învingătoare la Roland Garros, a scris în editorialul său din ultimul număr al revistei, că românii, ca toţi europenii, nu au umor, după ce s-au supărat pe Franţa, în urma caricaturii ce o ironiza pe Simona.
Editorialul din ultimul număr al revistei a fost tradus şi postat pe blogul său de jurnalistul şi scriitorul Dan Alexe, cel care a prezentat pe reţelele de socializare caricatura care o ironiza pe Simona Halep, publicată de Charlie Hebdo, săptămâna trecută. Dan Alexe a scris, la rândul lui, un articol pe această temă, care a fost publicat de redacţie în numărul din 20 iunie.
"După isteria care a apucat România la publicarea în penultimul număr din Charlie Hebdo a acelei caricaturi cu Simona Halep despre care am scris, decriptându-i umorul, și aici în VICE, merita să scriu un articol și în Charlie despre asta. Am scris unul aici, în numărul proaspăt, 20 iunie. Îl traduc, urmat de editorialul lui Riss, redactorul șef, despre lipsa de umor în Europa și în România", scrie Dan Alexe la cabalinkabul.wordpress.com.
"(..) Săptămâna trecută, România, care ne-a dat totuşi mari comici precum hazliul Mircea Eliade sau măscăriciul Cioran (le poilant Mircea Eliade et le désopilant Cioran) s-a supărat pe Franţa din cauza unui desen cu jucătoarea care tocmai câştigase Roland-Garros. La şaizeci şi unu de ani după crearea Comunităţii economice europene, descoperim cu oroare că europenii n-au nici un umor. În ciuda pactului oţel-cărbune, a CEEA (Comunitatea europeană a energiei atomice) şi a spaţiului Schengen, un mare şantier fundamental pentru construcţia europeană n-a fost încă lansat: Europa umorului. Ca o circumstanţă atenuantă pentru români trebuie spus că nici părinţii fondatori ai Europei — Jean Monnet, Robert Schuman, De Gasperi sau Adenauer… — nu erau mari comici. După moneda unică europeană, vom crea oare într-o zi un umor unic european? Fiecare ţară îşi păzeşte cu stricteţe tradiţiile umoristice şi nu lasă Bruxelles să le reglementeze. Umorul, care ar trebui să ne apropie, devine factor de discordie. Încă unul în Europa? Cine o va salva de la acest naufragiu umoristic? Migranţii de pe Aquarius? De ce nu? Africanii de pe Aquarius sunt singura noastră speranță pentru a construi Europa umorului. În Africa de Vest există ceea ce se numește “rudenia în glumă”. În spatele acestei expresii curioase se ascunde o practică ce autorizează o etnie să râdă de năravurile, de obiceiurile etniei vecine. Etnia peul îi acuză pe bobo că beau bere, deci sunt alcoolici. În schimb, bobo îi acuză pe peul că beau lapte, deci sunt țânci imaturi. Etnia bissa râde de gurunsi și invers. Glumele iau dinadins ca țintă clișeele cele mai grosolane. În timpul unei înmormântări, rudele pot să batjocorească mortul în fața coșciugului. Se relatează despre o etnie că ar fi furat coșciugul mortului unei etnii vecine chiar în ziua înmormântării. Aceste ritualuri umoristice au ca scop eliminarea conflictelor potențiale dintre etnii, permițându-le să râdă una de alta. Iar asta in mod pașnic, pentru a evita ca animozitățile să se învenineze și să ducă la violențe.
.
De ce europenii n-ar putea să facă ceea ce africanii practică de multe secole? Să râdă unii de alții, de moravurile vecinilor, de obișnuințele lor, pentu a crea un sentiment de comunitate. Hai să-i lăsăm pe africanii de pe Aquarius să debarce în Europa și să ne învețe să râdem unii de alții. Pentru a construi această Europă a umorului, o să avem nevoie de toată lumea: de cretinii de români, de labagiii de englezi, de gunoiele de italieni, de cururile de spanioli, de nătângii de nemți, de căcații de greci, de mironosițele de polonezi, de portughezii flocoși, păduchioșii de maltezi, slovenii fără coaie, scârbele de austrieci, țărănoii de olandezi, slinoșii belgieni, bulgarii alcoolici, ipocriții de ciprioți, căpoșii de croați, arătările de danezi, estonii cu leneveala lor, ungurii fără puță, finlandezii câine-de-sanie, irlandezii cirozați, nimicurile de letoni, lituanienii pitiți, cehii fără rost, prefăcuții de slovaci și escrocii de suedezi. Fără să-i uităm pe găozarii împuțiți de francezi", a scris Riss.
"Je ne suis pas Charlie Halep
Știam cu toții că românii suferă de un complex de superioritate resentimentară (o «insulă de latinitate într-o mare de slavi»), însă valul de isterie care a cuprins presa în România după publicarea în Charlie Hebdo a unui banal desen care râdea nu de victoria Simonei Halep la Roland-Garros, ci mai degrabă de prejudecățile francezilor vizavi de români a declanșat o avalanșă de invocări ale cenzurii și incitare la asasinarea profanatorilor de la Charlie. Cei mai miloși dintre comentatorii din presă și de pe rețelele sociale au insistat sumbru că nu vor mai vărsa o lacrimă la următorul masacru, pe care unii îl doresc din tot sufletul.
De ce atâta dușmănie ? Românii nu vor să fie confundați cu romii, cu țiganii care în conștiința colectivă sunt doar niște hoți de metale, așa că tot ce au reținut din acest desen este că cei de la Charlie sunt rasiști și că ar trebui să fie interzis să râzi de o glorie națională cum e Simona Halep.
“Je ne suis plus Charlie Hebdo” (“Nu mai sunt Charlie Hebdo”) a fost sloganul cel mai uman. Titlurile, în presa română, au mers de la “Simona Halep, ridiculizată de Charlie Hebdo” (Romania Libera) până la: “Caricatură abjectă în CH după victoria Simonei Halep” (Romania TV).
Eseistul și figură politică a dreptei Adrian Papahagi, provenit din minoritatea aromână, ca și Simona Halep, a blestemat:"Charlie Hebdo rămâne aceeaşi porcărie stângistă, rasistă, insipidă, nedemnă – tot ce are Franța mai grețos. Crima islamistă căreia i-au căzut victimă redactorii Charlie Hebdo se datorează tocmai subminării continue a identității europene, la care oficine troțkiste ca această revistă otrăvită au contribuit din greu".
Cu rare excepții (precum bătrânul filozof Mihai Șora), presa s-a întrecut în apeluri la unitatea națională în fața “trădării Franței”. A fost nevoie chiar și de intervenția publică a ambasadoarei Franței la București, Michèle Ramis, care a trebuit să amintească principiul fundamental al libertății de expresie, pricepeți ?
Totem și tabu
Am putut citi apeluri la boicotarea croissantelor și a brânzei camembert, ca pe vremea invaziei din Irak, când americanii refuzau să mai mănânce cartofi prăjiți, “French fries“, pe care îi rebotezaseră “liberty fries“.
Chiar și acea busolă a moralului națiunii române care e jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scos o condamnare fără drept de apel, acuzând Charlie de “xenofobie, rasism și, cât cuprinde, nemernicie”, amenințând și el că nu va mai vărsa o lacrimă după bine-meritata și inevitabila pedeapsă.
Ce să reținem din toate astea ? Că românii, ca multe alte nații care încă mai trăiesc în era “tranziției”, au două obsesii: totemul și tabuul. Te urcă greu pe totem, dar daca te-au suit în vârf de stâlp, gata, ești tabù. Jos laba de pe eroina noastră Simona Halep. Unii au sugerat chiar că echipa de la Charlie ar fi compusă din ranchiunoși care se răzbună pe faptul că o româncă a câștigat Roland Garros. Le-am sugera să simuleze mai degrabă indignarea feministă : franceza nici măcar nu posedă o formă gramaticală pentru învingătoare sau victorioasă, spune doar “vainqueur“, chiar dacă e o femeie.
DAN ALEXE"
