Dacă o privim fără pasiune militantă, criza ucraineană se prezintă astăzi ca un revelator incredibil de viziuni contrastante asupra ordinii internaționale și a modului de a ne proiecta în ea. Mai presus de toate, dezvăluie conflictul dintre două imaginare politice contradictorii, chiar ostile, între două moduri de a vedea scena lumii. Între pornirile războinice ale celor nostalgici Războiului Rece care visează să reia o mare cruciadă democratică împotriva rușilor deghizați în răufăcători și fascinația altora pentru virilismul lui Putin, Europa se chinuie să-și găsească vocea și, chiar mai mult, politica.
Cei dintâi se supun unei forme de reflex pavlovian care nu mai corespunde realităţilor internaţionale ale vremurilor prezente. Pretenția americană de a fi liderii lumii libere nu mai este la fel de evidentă ca odinioară. Aceștia din urmă dezvăluie fără măcar să-și dea seama o formă de dezgust care îi împinge într-un mod fantezist către un salvator exterior. Democrațiile noastre slabe ajung uneori să viseze la un om puternic care să vină să-i trezească din torpeală. Este ceva uluitor în pasiunea anumitor suveranişti pentru Moscova, de parcă ar căuta în afara graniţelor lor o referinţă care le lipsește acasă.
Cum să aruncăm un ochi critic asupra Rusiei lui Putin fără să îl imităm servil pe cel al Statelor Unite, care nu pot să nu-și extindă mereu zona de influență și care, în mod obiectiv, visează să încercuiască Rusia, fără să-și dea seama că nu poți umili o țară mare fara a plăti pentru asta?
Ne-am putea întreba dacă americanii au o grijă minimă pentru psihologia popoarelor sau dacă continuă, în mod ciudat, să creadă că întreaga planetă visează să îi imite, să reproducă modelul lor de societate, așa cum se credeau încă la începutul anilor 2000 cei care se numeau atunci neoconservatori.
Imaginea este adesea folosită: cum ar reacționa Statele Unite dacă Canada ar gândi să se îndepărteze de ei și să se alăture unei alianțe militare conduse de Moscova? Ne amintim reacția lor la momentul crizei rachetelor din 1962. Fiecare mare putere își revendică zona sa naturală de influență, fiecare imperiu își are concepția sa despre străinătatea din apropiere. Unele țări, orice credem noi, și chiar dacă ne pare rău, sunt condamnate la o formă de echilibru geopolitic și cultural și trebuie să-și gestioneze vecinul cât pot de bine, fără servilism sau ostilitate declarată. Este chiar și condiția independenței lor.
Occidentul nu mai are mijloacele de a traduce ordinea mondială în propriile sale categorii. Mai mult, cele două țărmuri ale lumii occidentale se depărtează din ce în ce mai mult
A fi un vecin imediat al Rusiei condamnă la echilibru diplomatic. Vom înțelege firesc neîncrederea firească a țărilor din jurul Rusiei față de un imperiu care le tratează ca dependențe și care vede în aspirația lor firească spre independență dorința ridicolă a unor provincii rebele condamnate să fie nesemnificative în istorie. Istoria libertății popoarelor, timp de un secol, ar putea fi scrisă din experiența țărilor baltice, a Poloniei și a tuturor țărilor cuprinse între Rusia și Germania, în căutarea unei căi apropiate de suveranitatea națională.
Mai sunt europenii conștienți de propria lor geografie? Ne îndoim, atât de mult Uniunea Europeană însăși tinde să se definească exclusiv prin principii, valori și standarde, fără să se bazeze vreodată cu adevărat pe ceea ce se va numi un substrat identitar civilizațional. Există ceva impolitic și aistoric în construcția europeană, deoarece s-a reinventat de la începutul anilor 1990.
Criza ucraineană, din acest punct de vedere, obligă fiecare țară să se reconecteze cu un anumit simț al realității, așa cum vedem cu Germania, care, prin observarea nevoilor sale energetice, descoperă că nu se mai poate comporta pur și simplu ca Al 51-lea stat american.
Cei care vor să vadă în criza ucraineană un simplu conflict între democrație și autoritarism sunt prizonierii unor scheme mentale învechite. Ideologizarea politicii internaționale este nepotrivită pentru descrierea unei lumi multipolare în care statele reiau legătura cu voința de putere și în care cerințele geopolitice cântăresc mai mult decât disputele doctrinare. Occidentul nu mai are mijloacele de a traduce ordinea mondială în propriile sale categorii. Mai mult, cele două țărmuri ale lumii occidentale se depărtează din ce în ce mai mult. Din acest punct de vedere, criza ucraineană reprezintă probabil un moment de actualizare a reprezentărilor ordinii internaționale moștenite post-războiul rece.
De Mathieu Bock-Côté
