E frig la Praga. Și plouă în rafale. De sus, de la castel, urbea seamănă cu Florența. Ce premoniție a avut regina aceea nonconformistă, Libuše, care, după ce s-a căsătorit cu un biet plugar, Přemysl, și-a mărturisit apropiaților revelația: „Văd un oraș întins, a cărui glorie va ajunge la stele! Văd un loc în mijlocul unei păduri, unde o costișă prăpăstioasă se ridică deasupra râului Vltava. Zăresc un om, care cioplește pridvorul (prah) pentru casă. Un castel numit Praha va fi construit aici. Când prinții și ducii se vor opri în fața pragului ei, se vor închina la castel și la orașul înconjurător”. Și profeția i s-a împlinit, fiindcă începând cu anul 850, parcă, prințul Borivoj și-a mutat curtea pe malul înalt al Vltavei, adică unde mă aflu eu acum.
Un vânt bicisnic de primăvară orfană îmi biciuiește obrajii. Aștept schimbarea gărzii la palatul prezidențial. Niște băieți zvelți și mohorâți, în uniforme scoase din cufăr, bat pas de defilare. Se opresc, rostesc formula sacrosanctă și își iau în primire posturile de pază. Lumea s-a strâns ca la urs, atrasă de ritualul cazon adus din vremuri medievale. Un spectacol pentru privitori, în stare să atragă ca un magnet.
Cobor colina și mă strecor pe lângă muzeul Kafka, apoi o cotesc înspre Podul Carol, construit în 1377, în epoca altui prinț legendar – Vladislav al II-lea. Ce făceau strămoșii mei atunci, că asemenea poduri nu ctitoreau? Poate de aceea un negustor evreu scria în 965 că „Praga este construit din piatră și var și este cel mai mare centru comercial. Slavii sunt cu toții curajoși și viteji... Ei ocupă pământurile care sunt cele mai fertile și pline cu diferite alimente”. Trec dintr-o biserică în alta, de pe o străduță pe alta și mă minunez – e atâta curățenie și frumusețe statuară încât mă gândesc fără să vreau la Bucureștii noștri... Mă întristez brusc.
În față zăresc clădirea Universității Carol, fondată de împăratul Carol al IV-lea din dinastia Luxemburg în anul 1348. Așezământul era primul din Europa Centrală, Răsăriteană și Nordică la momentul acela. Oare ce făceau strămoșii mei atunci ?, mă întreb iarăși. Și mă întristez din nou. Istoria spune că în 1689 un mare incendiu a distrus orașul, însă praghezii l-au reconstruit rapid. Și noi, care ne scuzăm mereu că Bucureștii au avut ghinionul să ardă din temelii cam în aceeași perioadă... Renunț la comparații, îmi dau o stare proastă.
S-a oprit răpăiala. Cerul e vinețiu. Străzile sunt pline de turiști străini. Nu m-aș lăsa dus din orașul acesta, m-a sedus pe veci. Îmi vin în minte, nu știu de ce, vorbele preotului Jan Hus:
„Caută adevărul,
ascultă adevărul,
învață adevărul,
iubește adevărul,
călăuzește-te întru adevăr
și apără adevărul până la moarte
pentru că adevărul te va elibera”.
Era în 1412 când eroul praghez, executat pentru erezie trei ani mai târziu, își declama crezul ce-l va încredința veșniciei. Ce distanță ne separă de cehii ăștia aparent plictisitori și nesărați... Dar tocmai îmi propusesem să renunț la comparații.
Marian Nazat (www.mariannnazat.ro)
