Ca să nu-mi mai promit nimic și ca să nu mă mai mint, reiau această rubrică nu de mâine, ci de azi. Înțelegând că vremurile prin care ne traversăm și noi (nelegitim, desigur) destinele nu seamănă deloc cu poveștile pe care obișnuim să le inventăm pentru copiii noștri, la ceas de noapte, când ochii lor luminează încăperea mai tare decât veioza pe care nu o îndrăznim să o stingem.
Reiau această spovedanie, cu iluzia că, măcar din când în când, voi reuși să trec cu inima limpede peste fel de fel de neguri care, din principiu, alunecă din minte în lacrimă și din lacrimă direct în pas, pentru a împotmoli orice avânt și orice progres. Mi-e groază de perechile triste de ochi care trec în fiecare zi pe lângă perechea de ochi triști care sunt. Mi-e frică de o zi oarecare în spațiul căreia să aflăm prea târziu că s-a ascuns sfârșitul lumii. Mi-e scârbă de mărunțișuri inventariate la nesfârșit și mi-e milă de familiile care se destramă, în numele sfintei sentințe.
E 2017. Începem să îmbătrânim de tot. Și țara începe să moară de tot. Copiii de aseară, de la meciul României cu Danemarca, cântau cu îndârjire imnul nostru, îmbrăcați, așa cum cere regulamentul, în echipamentul adversarilor. Pe de-o parte, așa suntem: un popor care se îmbracă în hainele dușmanului. Pe de altă parte, nu suntem așa. Uităm să cântăm imnul. Apropo. În sport, nu mai facem mai nimic. Eram buni la gimnastică? Am îngropat-o. Eram buni la handbal? Nu ne-am dat seama. Eram buni la tenis? Când? Că pe televizorul meu nu s-a transmis meciul.
E 2017? Chiar e?
De azi încerc să-mi fac analizele de cuvinte mai des. Nu o dată pe an. Statul nu decontează acest tip de investigație. Îmi radiografiez inima și conștiința cu plată. Plătesc prin semnătură. Și semnez cu un semn de punctuație sub care se întâmplă să locuiască (nelegitim, desigur) aceste rânduri.
Ana-Maria Păunescu
