Epigramistul Ionuț-Daniel Țucă îi dedică părintelui său o cărțulie cu un gând mai dureros decât o incizie în carne vie: „Tatălui meu, pe care târziu am învățat să-l prețuiesc și nici atunci îndeajuns”. Mi se învălmășesc în minte fel de fel de amintiri, de imagini, de trăiri adunate de te miri unde. Nu demult, am citit într-un roman (1) de-al lui Roberto Bolaño că „Un tată este o galerie cufundată în cel mai adânc întuneric, prin care mergem orbește căutând ieșirea”.
La așa ceva nu mă împinsese închipuirea. Cum adică o galerie ? Și truda noastră de nevăzători sentimentali, prin labirintul acela opac... La capătul căruia se întâmplă, adesea, să exclamăm cu frustrare, asemenea poetului Gellu Naum: „Mă săturasem de atâta tată” ! Eu n-am găsit ieșirea cu pricina, dar nici n-am mai zăbovit în orbecăiala aia.
M-am retras, sătul de indiferența celui căutat. Ce rost avea, de vreme ce el mă alungase încă de la început ? Iar când rolurile s-au inversat, am închis eu porțile din mine, nu-mi doream să-i fiu lui galerie... Și i-am zis să nu ia în serios remarca lui Radu Cosașu, cum că până „și rana lăsată de un fiu e un semn de iubire”. Se mai înșală și scriitorii, nimeni nu este infailibil, o știm dintotdeauna.
***
Marin Sorescu are o poezie de-o frumusețe devastatoare, Dor de tata..., a cărei magnitudine emoțională abia acum o resimt...
Când sunt copiii noştri mici
Noi pentru ei suntem TĂTICI
Ce gingaş e şi sună bine
TĂTICULE, mi-e dor de tine!
Dar anii trec şi deodată …
Nu mai eşti TĂTIC, acum eşti TATĂ
Dar şi aşa tot sună bine
TATA, îmi este dor de tine!
Dar viaţa e un foc de paie
Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE
Iar vorba ta, în râs e luată
TATAIE, ia mai las-o baltă!
Şi-n anii care-ţi mai rămân
Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN
Şi vorba lor te năuceşte
BĂTRÂNE, ce-i mai trebuieşte?
Copile, tu să ai ştiinţă
Am fost un tată cu credinţă
Şi din puţin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.
Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine
Sâ-mi zici ca în copilărie:
TĂTICULE, mi-e dor de tine !
***
Uneori, tatăl este o ficțiune, un nume pe o hîrtie oficială, un accident de stare civilă. Alteori, e o bucată de carne tremurândă la orice clătinare a odraslei sale, asemenea velierului prins în furtună, trosnind din toate încheieturile. Și atunci, în zbuciumul inimii sângerânde, scapi un muget în stare să despice cerul rău prevestitor: „Odorul meu !”… De aceea n-am să cred până la capăt în vorbele unui personaj din Gorila: „Copilul zdravăn n-are nevoie în viață de hainele tatălui” (2). Căci, oricât de vrednic ar fi copilul, el va simți trebuința unei țoale părintești în momentele de ger lăuntric, de rătăcire și derută în propriu-i destin.
23 ianuarie 2017
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
(1) 2666
(2)Liviu Rebreanu
