Alerg pe linia copilăriei, prin țărâna scormonită de tălpile mele desculțe. Pulberea fină și fierbinte se ridică în urma-mi și plutește așa o vreme, ca un nor jucăuș. Gonesc cu îndârjire după ceva, dar nu știu după ce anume... Fug ca un apucat, cu ochii înspre nemărginirea câmpului ce pornește de sub sat... Mi se pare chiar că zbor ! O voce puternică, de bărbat, mă oprește în loc. Dau să-l înfrunt, însă el turuie într-o limbă străină.
Mă trezesc ușor speriat. Este ora 4:30, sunt la Kizilcahamam, în Turcia anatoliană, la vreo 60 de kilometri distanță de Ankara. Afară nu s-a luminat încă. Rugăciunea muezinului, amplificată de difuzoarele bicisnice, răsună strident, acaparator, absolut în liniștea compactă a nopții. Urmașul lui Bilal bin Rabah (1) se lamentează sârguincios, un fel de jeluire peste un orășel încremenit în rânduielile ancestrale. Îmi ciulesc urechile, dar nu pricep o iotă din graiul sacadat al otomanului. Zorii se varsă alene și steril, somnul m-a scăpat definitiv din brațe. Încă mă perpelesc, mi-e imposibil să înțeleg magnitudinea și fanatismul ritualului religios de oriunde, îmi lipsește educația cu pricina. De ce să te lași manipulat de preoți, de biserică, de ce ? Dumnezeu sau Allah nu are nevoie de intermediari și nici de procuri speciale!
Cobor la micul dejun. Pe o măsuță zăresc niște cocoace, bazlama în limbajul meleagului. Astfel de pâinici făcea și ma-marea odinioară. Frământa coca, fără drojdie, o întindea pe un capac de lemn și îi dădea formă rotundă, apoi o punea pe plita încinsă a sobei. Cotropit de pofta stârnită de mirosul irezistibil, nu mai așteptam să se răcească, o luam și o înfulecam cu brânză, Dumnezeule, ce bunătate ! Rup o bucată de bazalma și caut curios prin sală.
Pe altă tejghea văd un amestec prăjit de telemea, roșii, ouă și ceapă. Gust, năpădit de aleanuri. Tot bunica mea de la Islaz gătea uneori, când timpul o zorea, exotica mâncare. Uneori o prepar și eu, numai că am înlocuit ceapa cu ardeiul gras. Dintr-odată, mă regăsesc iarăși copil, departe de casă, și dorul de bunici devine zdrobitor. Ca să-l alung, o iau pe străduțele patriarhal-habotnice, bătătorite de femei încotoșmănate în straie străvechi și cu bătrâni stând pe bănci și scrutând absenți efemeritatea. Totul curge agale, nimeni nu se grăbește în partea asta de continent asiatic și poate de aceea Pașa Köprülü (un înțelept de demult) împământenise următoarele „metode” de guvernare în imensul și temutul imperiu:
„- sistemul peșcheșului ierarhic;
- sistemul incompetenței ierarhice;
- sistemul crimei colective;
- sistemul furtului semilegal;
- sistemul trădării la timp a fratelui;
- sistemul mulgerii icrelor crapului gras;
- sistemul «pohtei» de alai etc...
Sultanul Soliman Magnificul se bucura când auzea că unul dintre nou-numiții săi viziri a început să fure din greu. Zicea: «De acum sunt sigur de credința lui !»”
Ehe, ce bine s-au aplicat și se aplică universalele „metode” în România, constat cu amărăciune perpetuă... Oamenii de aici, din micuța stațiune termală, au o mândrie care vine din trecutul lor de mare putere mondială. Păi nu-și stigmatizau ei vecinii cu porecle batjocoritoare care mai de care ? De pildă, moldovenii erau „Bogdan-Nadan” („boi de-ai lui Bogdan”), muntenii, „Cinghiane” (muzicanți, lăutari, deși I.D.Sîrbu crede că termenul înseamnă și diplomat, șiret, cel care te duce cu vorba), evreii, „Cifud” (câini), armenii, „Pochti” (mâncători de căcat), georgienii, „Bitlergii” (mâncători de păduchi), arabii, „Akilis” (nebuni), grecii, „Boinus sin Koiun” (boi fără coarne), bulgarii, „Haidud” (tâlhari), rușii, „Jenkius” (mincinoși, perverși), țiganii, „Faraoni” ... Zâmbesc încurcat, imprecis, pentru ei rămân în veci un ghiaur, deși n-am darul de a duce cu vorba pe nimeni...
Spre seară, muezinul își reia în stăpânire orașul și parcă aș visa, deși sunt de-adevăratelea în Turcia seculară.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Bilal bin Rabah (de origine etiopiană) a fost primul muezin al Islamului, el fiind ales de profetul Muhammad tocmai pentru vocea sa.
