Când demnitatea profesională ți-e terfelită, viața devine un supliciu, o tortură. Te retragi osândit înlăuntrul tău și încerci să înțelegi, să uiți, să ierți... Nopțile se albesc și se tot adună nesomnul, strigoii îți dau târcoale. Pragul dintre aici și dincolo se subțiază periculos. Abia mai înghiți un dumicat, două și alea fără chef. Stai cu orele în cămăruța ta și fixezi degeaba un punct fix din tavan. Eviți orice privire, vrei să fii singur, lumea te irită. Nici pe copii sau pe nepoți nu vrei să-i vezi. Ce să le spui ? Și cum să le arăți un muribund încă răsuflând ? Nu cumva sunt depresiv? te întrebi întruna, cu mințile zdruncinate.
Prima mea umilință profesională s-a produs odată cu încarcerarea „mogulului” Sorin Ovidiu Vîntu, pentru un șantaj fabricat de sergenții „câmpului tactic”. Sebastian Ghiță a dezvăluit mai apoi culisele ordinarei făcături, dar eroarea judiciară nu s-a mai reparat niciodată, iar mortul de la groapă nu se mai întoarce în veci. Condamnarea lui Lucian Fenechiu (vinovat că-i fratele lui Relu Fenechiu!) sau a Monicăi Iacob Ridzi (deh, un ministru e răspunzător pentru tot ce se întâmplă în ograda sa, cum a mustrat-o magistratul în ședință!) sunt numele altor batjocoriri profesionale. Samavolnicirea judiciară a profesorului meu din facultate, Alexandru Athanasiu, brutală și premeditată, credeam să încheie șirul nenorocirilor cărora le căzusem pradă dimpreună cu clienții mei. Nădăjduiam firav, ca truditor al Dreptății, că justiția neaoșă se va scutura de bocancul ocupantului invizibil și se va retrage între mejdinele legii, ocrotită de semnul crucii prezent în fiecare sală de judecată. M-am înșelat amarnic, deși nu-s optimist din fire, și execuția publică a preademonizatului Liviu Dragnea m-a aruncat iarăși în groapa deznădejdii.
Este îngrozitor, este cumplit, este aproape insuportabil să fii umilit profesional ! Cauți zile întregi adevărul judiciar dintre miile de pagini strânse în dosar, citești, te pregătești febril să înfrunți acuzarea. Orice înfățișare la bară seamănă cu un examen din vremea sesiunilor studențești, numai că acum cari în cârcă soarta unui om, unui semen de-al tău, nu perspectiva restanței ! Oare am omis ceva, mi-o fi scăpat ceva ? te frămânți chinuitor, altfel n-ai voie să îmbraci roba de avocat. Dacă chiar ții la profesia asta de-o noblețe aparte, desigur ! Onest și loial cu tine însuți, știi mereu când ai dreptate și când nu, iluziile nu-și au rostul în pricinile penale.
Culmea, cei care te umilesc sunt tocmai colegii tăi de breaslă, cu care ești silit să te întâlnești și mâine, și poimâine... Întors la locul crimei, simți o imensă silă, ți-ai da foc robei ca singurul protest ce-ți e la îndemână, însă eziți, amâni... Timpul vindecă întotdeauna. Odată, un judecător pensionar mi s-a confesat că sunt dosare și dosare, că n-ai cum să nesocotești ordinul primit, rațiunile superioare de stat, altminteri ți-ai pune în joc cariera, familia, neamurile, confortul cotidian... L-am ascultat cu lehamite, până la un punct putea fi îngăduită spovedania lui, căci nu-s străin de dedesubturile din justiția penală. Cândva, prin 1991, procuror fiind, președintele Ion Iliescu i-ar fi vrut trimiși la Jilava pe Ion Cristoiu și Sorin Roșca Stănescu.
Cei doi gazetari scriseseră că în 1989 a fost o lovitură de stat, iar nu revoluție, așa că nea Nelu s-a enervat instituțional, a dresat către procurorul general o plângere și iată-mă anchetator în cauză. Unul înghesuit în corzi, deoarece șeful Ministerului Public începuse deja urmărirea penală in personam pentru ofensă adusă autorității statului printr-o frază agățată în colțul de sus al paginii. Deși nu se administrase nicio probă ! Și nu m-am lăsat copleșit de inimaginabilele presiuni indirecte, mi-aș fi vândut definitiv sufletul, conștiința profesională, totul ! Am dispus o soluție de scoatere de sub urmărire penală, infirmată cu mare tam-tam mediatic, după ce fusesem muștruluit zdravăn într-o declarație publică de către cel care pornise urmărirea penală (1) . Și, ca să-mi bag mințile în cap, mi-a repartizat tot mie cazul, mi se oferea, chipurile, șansa să mă îndrept, cinismul dintotdeauna al sistemului coercitiv. Mi-am păstrat crezul (cum să tranzacționezi o asemenea valoare?), am schimbat data ordonanței și cu asta, basta, am refuzat să mă sinucid profesional.
Altădată, tot Președinția s-a ofuscat teribil de extravaganța ziariștilor de la Evenimentul zilei, care interceptaseră niște apeluri telefonice adresate locatarului de la Cotroceni chiar de ziua sa. Zarvă, dezbateri intense, manipulări, unele de-o grosolănie abjectă, însă nu mi-am negociat probitatea profesională.
Și cum să accept explicația că n-au avut încotro, că au și ei familii, și cum să-i mai privesc în ochi pe colegii mei care m-au umilit profesional? Cum ???
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] În ziarele de atunci a apărut un interviu în care superiorul meu declara că „preşedintele ţării este un simbol, e reprezentantul statului şi el trebuie respectat. Nu i se poate aduce o acuzaţie preşedintelui ţării că a organizat o lovitură de stat. Asta înseamnă o acuzaţie de infracţiune. Or, dacă noi nu ne respectăm părinţii, fraţii, copiii, dacă nu ne respectăm propriile autorităţi, atunci nu vom putea fi respectaţi aşa cum merităm”.
