Boxa e plină cu arestați. Grefierul strigă trei nume de femei, sunt niște ghicitoare celebre în lumea naivilor, al căror număr crește necontenit. Inculpatele se ridică în picioare, își potrivesc cu mișcări studiate fustele înflorate și lăcrimează histrionic, cât să înduplece pretoriul. De pupitru se apropie avocatul uneia dintre ele, un tip răspopit. Brusc, își pune un genunchi pe parchet și, vânturându-și o mână în aer, începe să declame, de parcă ar fi pe scenă: „Așa cum Dumnezeu îndreaptă gura păcătoasei... ” „Ce faceți acolo, Maestre ? Că nu sunteți la teatru. Abia vă zăresc...”, îl întreabă amuzat judecătorul, un bărbat cărunt și caustic până la bădărănie. „Lăsați-mă să termin pilda biblică, domnule Prezident !” îi răspunde mieros cabotinul. „Dar din Codul penal nu ne ziceți nimic ?” îl șfichiuiește cu umor venerabilul, recăpătându-și stăpânirea de sine, și sala râde ca la Grădina Savoy, odinioară.
*
Altădată, un amărât aflat și el în detenție, își lungise gâtul tot așteptându-și avocatul ales. Președintele de complet își pierduse răbdarea și se uita nervos la ceas. Pe la prânz, ușa s-a deschis larg și prin mulțimea de curioși și-a făcut apariția apărătorul nenorocitului. Cu pasul nesigur și roba fluturându-i șleampăt, tipul, fiul unui înalt activist comunist de dinainte de 1989, a ajuns anevoie la microfon. Un damf înțepător de alcool a umplut încăperea, în toată solemnitatea ei sacrosanctă. „Gata, putem lua cauza ?” l-a încercat magistratul. „Vă... rog...”, a bâiguit avocatul turmentat. „Ce ne cereți prin apelul declarat ?” s-a auzit dinspre onorabil. „Vă... rog..., vă... rog...”, s-a căznit nevolnicul să articuleze câteva vorbe. „Ne rugați să admitem apelul, nu?” l-a ajutat cel din fața sa, intrându-i în joc. „Vă... rog..., vă... rog”, s-a bâlbâit interlocutorul candriu. „Am înțeles ! Domnișoară, consemnați că apelantul solicită admiterea căii de atac și punerea în libertate a inculpatului. E corect ce-am menționat ?” se arată curios judecătorul. „Vă... rog..., vă... rog...”, conchide bețivul și se retrage împleticindu-se. În dreptul clientului său se opintește bălăngănindu-se și, cu ultimele sforțări, îl liniștește: „Gata, ... s-a rezooooolvat !” Un braț i se smulge din umăr și coboară dezordonat, completându-i gângăveala.
„Suspend ședința pentru o jumătate de oră !” poruncește magistratul, ascunzându-și un zâmbet amar.
*
Demult, prin anii '80, în București. Vară. Zăpușeală. Nu se inventase vacanța judecătorească. Completul, format din doi bărbați, dintre care unul se apropia de pensie, părea cu gândul în altă parte. Poate la concediu. Procurorul de ședință, un tânăr ce va deveni după revoluție un cunoscut avocat și parlamentar, se pregătește să își înceapă pledoaria. La un moment dat, se oprește și rostește apăsat: „Domnule Președinte și... nea Costică...” Și fără să se sinchisească de puținii gură-cască, îi dă un ghiont bătrânului judecător, care trăgea aghioase chiar lângă el. Deh, în vremurile alea, procurorii și judecătorii stăteau unii lângă alții...
*
„Ați avut relații intime cu inculpatul ?” tună vocea judecătorului. „Nu !” răspunde categoric partea vătămată. Magistratul se foiește surprins, în rechizitoriu scria că femeia fusese violată, ce naiba se întâmplă ? Procurorul simte momentul de panică și ochește la fix: „Dar ce fel de relații ați avut cu inculpatul?” „Sexuale, domnule procuror!” îi lămurește aceasta și figura judecătorului se destinde dintr-odată. „Cum adică?” își reia el interogatoriul. „Păi am avut contract sexual cu inculpatul...”, intră în amănunte victima și publicul se zguduie de râs. Tot ca la Savoy, odinioară...
