Mi-am propus astăzi să continui serialul despre miturile despre comunism. Dacă săptămâna trecută vorbeam despre mitul "în comunism fiecare avea un loc de muncă", hai să ne aplecăm asupra mitului "în comunism nimeni nu murea de foame".
Aici cred că ar trebui făcută precizarea că nimeni din categoria "făuritorii societăţii socialiste multilateral dezvoltate" nu murea de foame, pentru că "elementele burghezo-moşierimii", deposedate abrupt şi brutal de agoniseala lor şi trimise în lagăre de muncă forţată mureau pe capete, inclusiv de foame. Dar despre ei nu se vorbea, pentru că, nu-i aşa, comunismul trebuia să aibă o faţă umană, luminată straşnic de felinarul roşu de la răsărit şi nu dădea bine în presă să se afle cum regimul îşi omora proprii cetăţeni, fie ei şi "elemente reacţionare şi retrograde".
Însă toate astea au ţinut până pe la sfârşitul anilor '70, când, după o vizită în Coreea de Nord, pe Ceauşescu l-a pocnit ideea că suntem cam dolofani, că mâncăm prea mult şi prea bine. Aşa că s-a trecut la programul naţional de înfometare ştiinţifică sau de "alimentație rațională", cum a fost pompos numit.
Sigur, cei care locuiau în vremea aceea în Bucureşti au resimţit mai puţin efectele politicii de "subţiere" a populaţiei. Eu care locuiam în Ploieşti, mă consideram norocos că puteam să mă urc în tren şi într-o oră să ajung pe pământul făgăduinţei, unde făceai câteva ore la o coadă, dar ştiai că prinzi ceva, pentru că în Ploieşti de cele mai multe ori stăteai la coadă degeaba. Nu numai că nu prindeai nimic, dar de multe ori nici măcar nu venea maşina cu marfă.
Ce frumos ne sculam la 4 dimineaţă doar ca să prindem un loc mai în faţă să luăm o amărâtă sticlă cu lapte.
Da, ştiu, pentru cei născuţi după '89 aşa ceva pare de neconceput şi tocmai de asta încerc să aduc în discuţie subiectul, ca nu cumva să creadă că în comunism curgeau laptele și mierea la robinet.
