Când am plecat din Turnu Măgurele, în primăvara anului 1990, orașul încă trăia, și nu oricum. Era cochet, curat, cu oameni înspre care mă uitam cu admirație și respect. Acolo, între ei, simțisem că fără spirit desăvârșirea individului e vorbă goală. Și asta mă făcea să caut în cărți răspunsurile pe care ei nu mi le puteau oferi.
Au trecut de atunci 27 de ani și lucrurile s-au schimbat dramatic. Urbea și-a îngropat nu doar fiii cei mai importanți, dar și speranțele. În aceste aproape trei decenii, statul postcomunist n-a mai construit o dugheană, un chioșc, nu blocuri și spitale, în așezarea de pe malul Dunării.
Dimpotrivă, a ruinat ceea ce predecesorul său, atât de hulit azi, ridicase cu eforturi și inteligență. Câțiva inși au pus mâna pe firimiturile rămase din economia națională planificată și se joacă de-a capitaliștii, iar alții s-au aciuat aici din alte zări, unde nimeni nu-i băga în seamă, ca să devină milionari de Teleorman. Străzi întregi au ajuns în cărțile funciare ale minorității balaoacheșe și parcă limba oficială a urbei are iz de tingire…
Numărul elevilor a scăzut îngrijorător, iar al celor cu bacalaureat și mai alarmant. Sub tirania economiei libere, am devenit cu toții niște jivine, mai mari sau mai mici, preocupate să vânăm, să mâncăm, să dormim și să ne reproducem. Iar, adesea, să furăm și să ucidem. Și în goana asta sinistră nimeni nu mai observă că ditamai casa de cultură s-a povârnit și trage să se prăbușească. Pe străzile nefiresc de pustii în cursul zilei, abia mai zărești cunoscuți de altădată. Încărunțiți și biruiți de vârstă și nevoi, umbre șchiopătânde ale prezentului bicisnic, avortat de o istorie ostilă. Seara, pe întuneric, generația smartphone se arată goală și agresivă, ca ieșită din vizuină, cu cătătura aia stearpă și rău prevestitoare. Cum să o compari cu leaturile vechi ? Ar fi un gest blasfemiator…
Dar, în definitiv, ce interes ar avea puberii recenți să-și facă din carte un ideal ? Îmbogățiții tranziției n-au excelat la învățătură, unii se căznesc și acum să nimerească un simplu acord gramatical. Apoi, literatura are inconvenientul de a-ți dezvălui nimicnicia, limitele inspăimântătoare ale condiției umane, te obligă la frământări și îndoieli. Exercițiul cu pricina provoacă depresii, iar facturile nu se plătesc din cugetări și reflecții. Patronii sunt, în majoritatea lor, o liotă de agramați fuduli și cum să prețuiască ei inteligența cultivată, ce ne tot prefacem că adevărul este altcumva ?
De aceea, singurul loc în care mă simt bine în orașul meu este… cimitirul. La picioarele crucilor, unele îmburuienate, altele proaspete, s-a retras lumea de odinioară și zău că o invidiez. A fost scutită de barbaria vremurilor pe care eu sunt silit să le suport de la un timp. Orașul meu, pe care l-am iubit nespus, e numai un loc de veci, nimic altceva. O paranteză înlăuntrul căreia mă simt atât de straniu încât o voi ocoli de astăzi înainte. Măcar în București suntem mai toți la fel, parveniți de oriunde, străini într-o mahala străină.
Marian Nazat (mariannazat.ro)
