Plănuisem cu Augustin Buzura să facem un interviu pe care să-l așez în volumul Lumea de azi, proiectat să apară la toamnă. Cum starea sa de sănătate s-a tot înrăutățit, a trebuit să aștept până ce iscodirile mele aveau să primească un răspuns. „Veniți la mine, stăm de vorbă și scrieți dumneavoastră, altă soluție nu există, eu nu mai pot să scriu”, mi-a zis într-o seară la telefon. Și m-am dus, să fie vreo patru săptămâni de atunci. Era început de vară, soarele își domolise dogoarea și cobora molcom în amurg, asfințitul mi se părea departe hăt....
L-am găsit pe prozator în apartamentul de lângă Biserica Armenească și l-am simțit foarte slăbit. Ne văzuseserăm și la târgul de carte, în mai, când Angela Martin i-a pregătit o antologie pe măsură – Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar. Nici acolo nu se arătase mai bine, știu că s-a așezat pe un scaun și a ascultat laudele ce i se aduceau de parcă s-ar fi vorbit despre altcineva.
Acasă s-a scuzat că o să șadă întins pe pat, îl slăbise rău intervenția în urma căreia rămăsese fără bilă. În jurul nostru, cărți. Pe masă, pe rafturi, pe scaun, oriîncotro îmi aruncam privirea, dădeam cu ochii de ele. Și așa am intrat în lumea lui Augustin Buzura, una fascinantă, curată, tensionată... L-am regăsit copil, nevoit să ia pieptiș un deal ca să ajungă la școală, aflată la aproape 6 kilometri distanță de satul natal. „Mă trezeam cu noaptea în cap și plecam cu mama peste deal. În vârf, ea rămânea și eu continuam singur drumul. Parcă o văd și acum pe mama stând neclintită pe coama dealului veghindu-mi mersul cu o lampă mare, pe care o mișca într-o parte și-n alta până ajungeam în vale. Era și asta o formă de tandrețe, de iubire părintească.” Mi-l închipuiam singur prin codrii maramureșeni, o mogâldeață luminată de lampa ocrotitoare a mamei... La ce se gândea copilul acela în singurătatea înfricoșătoare a naturii?, l-am încercat. „La nimic, o să vă mirați. Mă rugam să nu-mi iasă în cale lupii și mistreții, jivinele sălbatice ale pădurii. Odată m-am trezit înconjurat de o turmă de mistreți, cu pui. Am rămas nemișcat, cum mă învățaseră acasă, și animalele nu m-au atacat. Altădată, un lup a venit lângă mine, am crezut că e un câine, dar și atunci am avut noroc, după cum vedeți...”
Mai târziu, în vremea liceului, a trebuit să meargă pe jos cam 25 de kilometri. Atâția erau între Berința și Baia Mare. De data aceasta îl însoțea tatăl său, fost muncitor în mină, iar mai apoi la topitoria Phoenix. Oho, ce cale lungă ! Ce vorbeau un tată și-un fiu în timpul acesta ?, am insistat curios. „Nimic. Fiecare se gândea la ale lui. Iarna era un ger năprasnic, mormanele de zăpadă atingeau cerul, așa mi se părea. Era atât de obositor drumul încât nu ne ardea de vorbit. Uneori, tata scotea sticla de țuică și îmi dădea să beau, să prind curaj. Arar, mă pomeneam cu el la liceu, în pauză, aducându-mi un corn. Așa înțelegea el să-mi arate că mă iubește. Țăranul român a avut întotdeauna rețineri în a-și arăta iubirea, o considera o slăbiciune.”
Orele au trecut pe nesimțite și nu ajunseserăm la jumătatea vieții marelui romancier... M-am ridicat, voiam să-l menajez, însă l-am auzit insistând să mai rămân, îl întremase parcă întoarcerea în propria-i poveste. L-am îmbrățișat și am stabilit să ne revedem, „dar nu săptămâna viitoare, fiindcă sunt ocupat, încerc să găsesc fonduri pentru a ține în viață revista Cultura”, m-a atenționat. Când l-am căutat, mi-a mărturisit cu o tristețe infinită că eforturile sale au fost zadarnice, așa încât revista nu va mai apărea. Niciodată nu l-am întâlnit atât de mâhnit, de descumpănit... suferise un șoc cumplit. Îl dezamăgiseră niște inși în care își pusese oareșce speranțe, însă recunoștința e scrisă dintotdeauna pe efemeride de nisip...
Și dintr-o dată s-a lăsat o tăcere grea, rău prevestitoare, telefonul amuțise. În cele din urmă am aflat motivul și m-am retras în ruga îndreptată spre Cel de Sus, Făcătorul de minuni. Dar Dumnezeu nu-i ajută pe păcătoși, cum să mă ia în seamă ? „S-a stins”, am primit într-o zi de luni, 10 iulie 2017, ora 18:45, vestea de care mă temeam, Drumul cenușii se încheiase...
Augustin Buzura a trăit din plin criza Orgolii-lor, a Refugii-lor, cu o tentație a risipirii caracteristică spiritelor înalte și generoase, a conștiințelor bolnave de țara lor. „Cu cât scriitorul este mai curajos, cu atât societatea este mai lașă”, mi s-a destăinuit curând și fraza asta nu mă slăbește deloc. Autorul Absenților a resimțit-o din plin pe pielea sa, în anii cenzurii comuniste, întreaga-i operă fiind un protest împotriva sistemului concentraționar, în care individul era strivit, anulat. Poate că de aceea, în Raport asupra singurătății, prozatorul nota că „Nu adevărul contează, ci doar ce se scrie despre el.” Doamne, și câte se scriu despre adevăr, ca și despre libertate, noțiunile cele mai siluite din vocabularul nostru !
Am spus-o mereu, întâlnirea cu Augustin Buzura este un dar pe care soarta mi l-a oferit. L-am iubit pe omul acesta, nefiresc de discret, ca pe un părinte, părintele neavut vreodată. Un om căruia i-am încredințat frământările și deziluziile mele, înfrângerile, izbânzile, precaritățile și vulnerabilitățile, și am primit la schimb o prietenie unică. Dispariția lui m-a clătinat iremediabil și nimic din ce-am fost nu voi mai fi, mă înec în cuvinte...
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
