Cutia Pandorei... cutia poștală... cutia de viteze... cutia de rezonanță... cutia craniană... cutia neagră... cutia milei... cutia cu maimuțe... Dumnezeule, ce de mai cutii ! De zilele trecute avem și o cutie de competență. Senzaționala descoperire aparține practicii judiciare neaoșe și, de azi înainte, buclucașa sintagmă va face indiscutabil carieră în „Vlahistan”. Specialiștii în Drept, de la reputați profesori universitari la simpli magistrați și avocați, vor scrie articole, monografii și tratate despre semnificația juridică a celor trei cuvinte poznașe. Bașca seminarele, conferințele și congresele tocmite pe tema cu pricina, strict monitorizate de ambasadele străine și de organizațiile constituite, chipurile, întru apărarea drepturilor omului. Nu m-ar mira ca însăși instanța supremă să încerce dezlegarea, în regim de urgență, a presantei și ineditei chestiuni, apărută într-o speță intens mediatizată.
În puține vorbe, povestea sună cam așa: un organ viril de urmărire penală, unul central, își tot număra, aidoma lui Pristanda, steagurile, dar nu-i prea ieșea socoteala... „Două la prefectură. (...) Două pe piața lui 11 Fevruarie... (...) Două la Primărie... (...) Unul la școala de băieți...(...) Unul... la școala de fete...(...) Unul la spital... (...) Două... la catrindală, la Sf.Niculae... (...) Două la prefectură....”[1] Uff, mama ei de procedură ! „Evrika !”, izbucni cineva din dosul maldărului de hârțoage. Lumina se înteți, inundând încăperea cuprinsă de febra creației. Soluția se prefigură zvelt și deveni carnală, cât s-o pipăi pe de-a-ntregul. Mai, mai să nu-ți poți lua ochii de la ea, o Afrodită întrupată din marea de frustrări și ambiții instituționale și sociale. Și neapărat politice ! „Dați-mi o cutie de sprijin și voi răsturna lumea medicală dâmbovițeană!” răsună reverberând în ditamai clădirea o voce tunătoare. „Facă-se voia ta, onorabile!” se auzi glasul pervers al colaboratorului cu identitate reală și dosarul primi mirul de competență materială. Incoruptibilii se relaxară brusc odată cățărați pe pragul valoric sorocit de lege, zece mii și un pic, adică. „Ghiță” adună la suma pretins înmânată ca mită și imaginarul paralelipiped de carton (costase, cică, doi, trei frăncuți, un mărunțiș neglijabil), ce ar fi conținut bancnotele lucrate din ochiul dracului. Scenariul piesei Un procuror furtunos fusese dus la perfecțiune.
Machiavelică lucrare ! („Hei, stimabile, ai încurcat borcanele, matale bați câmpii! Asta-i O competență pierdută, nu amesteca titlurile că se iscă pocinogul !” mă mustră necruțător, dintr-un colț de eternitate, I.L. Caragiale. „Maestre, îi răspund sfios, se pare că dumneata nu-i cunoști pe procurorii români, eu mă trag din ei și le-am învățat melicurile. Păi ce procuror e ăla dacă nu stârnește furtună? Altminteri, să-și dezbrace roba și să se angajeze la o fundație de caritate sau să se apuce de catehism ! Zău de te mint, pe onoarea mea de familist!” „Pardon, și cu legea cum rămâne, coane ?” se miră sarcastic Nenea Iancu și-și răsuci tacticos mustața. Tăcui mâlc, parcă-mi înghițisem limba...) „Ghiță... apoi nu mă orbi de la obraz așa”[2], strigară avocații în zadar, căci nu-i asculta nimeni. Niște infractori care apără alți infractori, în folclorul cretin al locului atins de cancerul dihoniei și manipulării ordinare. „Jocul era pe isprăvite... și fumărie de tutun... ieșea pe fereastra ca de la vapor.”[3] Ptiu, ce nascraconie! se mirară câțiva cazanieri în robă, dintre ăia vechi, chițibușari și cârcotași, desigur.
Nu se gândiseră niciodată că și ambalajul contează în stabilirea mărimii șpăgii. Oricum, jurisprudența de la noi nu semnalează deocamdată un precedent în materie, geaba scotocirea pravilelor prăfuite și roase de cari. Cândva, bucatele sau paralele dăruite ca șperț se înveleau în hârtie de ziar sau de maculator, chiar și igienică, ori erau înfundate în papornițe, în pungi de celofan, în sacoșe de rafie, în ștergare populare, însă nu s-a pomenit ca anchetatorii să le înregistreze contabil. Ar fi ofensat grosolan inteligența juridică, ce mai tura-vura! Demult, prin anii '80, un avocat faimos, bănuit de trafic de influență și nu numai, a fost cât p-aci să cadă în capcană. I se pregătise flagrantul, ca la carte, dar amanta-denunțătoare, înmuiată de dragostea-i revigorată subit, l-a atenționat la țanc, taman sub cearșaf, și suspectul i-a vârât teancul de sute între sânii voluptuoși și complici, zădărnicind perfid acțiunea magistraților. Ce s-ar fi petrecut acum, nu îndrăznesc să-mi închipui, din cauza pudorii, nu de altceva. Cum să prețăluiești un sân de femeie, și nesiliconat, pe deasupra ?
Grea sarcină... Tot în vremea aceea, un ins cu fantezie în exces, țin minte că a băgat chita de parai în rezervorul de pe perete al toaletei, dezafectat temporar, cum se înțelesese cu funcționarul putred în deontologia profesională. Astăzi, vasul de intimă folosință ar fi inclus pe dată în obiectul mitei și ar zace în camera cu corpuri delicte, nu că vă umflă râsul? Pe mine da, cu toate că în sinergia recentelor întâmplări mă aștept ca noua găselniță să fie menționată corespunzător în raportul Mecanismului de Cooperare și Verificare de la sfârșitul lunii decembrie, dimpreună cu felicitările adresate României pentru progresele uriașe înregistrate în lupta anticorupție. Conchizând caragialian, reconsiderarea doctrinară și jurisprudențială a ambalajelor nu-i decât un pas firesc în procesul de recuperare, refolosire și revalorificare a deșeurilor, ca parte componentă a stârpirii ciubucului pe plaiurile guvernate vecinic de principiul străvechi „adă și na”.
De aceea, propun ca 2020 să fie proclamat anul cutiei de competență în justiția băștinașă, în uralele dezlănțuite ale huliganilor cu semnul „haștag” tatuat pe creier. Aa, și să nu uit cumva: „DNA să vină să vă ia!”
