Abia se stinseseră ecourile primului Campionat Mondial de Fotbal din Uruguay (1930), când, la Bacău, venea pe lume Oscar Rohrlich. Era 29 octombrie și, peste vremi, nou-născutul avea să ne lase pe una dintre cărțile sale o dedicație explicită și completă a „omului străbătut de fraze” ce avea să devină: „Lui Ion Luca Caragiale, cel care n-a văzut niciodată un meci de fotbal, dar fără de care nu pot vedea niciun meci.” (1) Mai târziu, sedus de vietățile acelea micuțe al căror țârâit aduce cu fâșâitul coasei, își va schimba numele în Radu Cosașu.
Eu l-am cunoscut însă ca „Belphegor” și zău, la cei 8 ani pe care îi împlinisem atunci, prin 1969, chiar așa credeam că-l și cheamă. Da, da, fiindcă „Belphegor îl surclasa în popularitate pe nuvelist. Toată suflarea îi urmărea cronicile (n.m. din gazeta Sportul). Un grănicer l-a întâmpinat la Curtici, ștampilându-i pașaportul la revenirea din RFG, cu exclamația: «Ne-ați cam lipsit, tovarășe Belphegor !»” (2) De unde să știu că autorul rubricii sportive fusese un deceniu și mai bine trimis în „șomaj ideologic” de către autoritățile comuniste(3) și că revenise sub acel pseudonim misterios? Numai că minunea n-a ținut prea mult și nu am mai dat de mitologicul personaj în pagina ziarului așteptat cu orele la chioșcul din Cernavodă sau din Turnu Măgurele... Târziu și întâmplător, cineva mi l-a deconspirat și astfel s-a lămurit taina: Radu Cosașu se jucase o vreme de-a „tovarășul Belphegor.” Deși eram un biet boboc (tocmai buchisisem abecedarul), îmi plăcea la nebunie tonu-i sprințar, un alt fel de a scrie. Explicația? „Pătrunderea lui, voioasă, ludică, într-un picior, în paradisul cuvintelor românești, unde oriunde calci, pe orice pui ochiul sau creionul, totul sare, sfârâie, zbârnâie și cântă, ca într-un iarmaroc inventat în cel mai subtil și vesel Dumnezeu”, cum mărturisea undeva (4) , la persoana a treia, desigur.
L-am mai întâlnit sporadic în revista Cinema și în publicațiile postdecembriste până să-i legumesc cărțile. „Arta mea s-a născut din teamă. Am debutat ca fricos și am creat pentru a birui această frică. Alt scop nu am avut”, se confesează cu învăluitoare sinceritate în Meseria de nuvelist. Frica, teama ca muză, la asta nu mă gândisem niciodată! De la Ion Ianoși rămâne poate cel mai exact portret al prietenului meu drag (cu permisiunea dumisale): „Își va repeta deviza: «İa totul în tragic și nimic în serios». Nu acceptam pentru el această oximoronie extremă, în niciuna dintre componente: căci, în felul său ipohondru, ludic, anxios, ironic (enumerarea îi aparține), lua de fapt mai totul în serios; dar fugea cât putea de tragedii («Arta fugii»), înlocuindu-le cu «tragedii», a căror frăgezime să le înmoaie gravitatea. (Subtitlul Portrete, schițe, fragedii variază, desigur, tripleta caragialeană Momente, schițe, amintiri.) Va concede singur într-un târziu: «prietenul meu, Esteticianul susține [...] că nu am niciun simț al tragicului - da, nu-l am, sper că asta mă va salva» [...].” (5) Și tot acolo: „Ne sunăm seară de seară la telefon. Îi mai și fac reproșuri, obișnuiește să le îmbuneze. Nu e un belicos, în multele răstimpuri inter- și postbelice a tot căutat armistițiile. Din fostul «bolșevic»(și-a numit astfel începuturile) a ajuns un «extremist de centru», la drept vorbind nu întotdeauna de centru, dar niciodată extremist. ” (6)
Cu adevărat l-am cunoscut prin 2014 și momentul acela e unul dintre cele mai de preț cadouri ale destinului ce mi s-a hărăzit. Trecuse o jumătate de secol de la belphegorogeala ce mă cucerise definitiv și m-am trezit azvârlit într-un tunel al timpului. Tulburat și sfios i-am telefonat, iar apoi i-am bătut la ușă... Cum mai transformă uneori viața visurile în realitate ! Însă „numai visele pot fi mai intense și mai lungi decât fericirea”... (7)
O realitate în care ne auzim săptămânal la telefon (culmea, folosim același tip de aparat!), arar îl și vizitez, clipe de grație, unice și desfătătoare. Radu Cosașu este fermecător, șarmant, neastâmpărat, ironic, cinic, zeflemist, sclipitor, are simțul umorului și al răsucirii (8) vorbelor și ideilor. Detestă fanfaronada și iubește măsura. Așa se și caracterizează: „Ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităților, de orice hemoragie a remușcărilor, m-am temut (n.m. iarăși „teama”...) mai ales de dambla - damblaua megalomaniei.” (9) Discutăm despre câte-n lună și-n stele: driblingurile messice, golurile ronaldoniene, criza prelungită a Manchesterului United, „teroarea maselor imbecile”, avatarurile libertății, revigorarea marxismului, trecerea de la comunismul cu față umană la capitalismul cu față inumană, inevitabilul politichiei, salvarea prin literatură... Ce memorie fabuloasă! Tăifăsuim la ceas nocturn despre bolile și bucuriile vieții, el în pragul vârstei de 90 de ani, eu, al celei de 60, când, ca să-l citez pe Malraux, te transformi în om. Deunăzi, i-am zis că mi-aș dori să apuc și eu nonageratul la fel de viu ca dumnealui. Știți ce mi-a răspuns? Merită să citiți și să luați aminte: „Ehe, ca să ajungi la senectute, nonagenar ori centenar, trebuie să începi pregătirea pe la 20 de ani. Cât despre vioiciune, o să-ți dezvălui niște amănunte cu întâia ocazie, nu-i chiar simplu, nu lua în seamă aparențele...
Și nu uita vorba lui Sthendal - amănuntele fac ca fiecare dintre noi să fie altfel, original...” Ascultându-l cu frenezie, mă căznesc să pricep ce s-a petrecut cu omenirea, cu România în ultimul veac, convins că „nimeni nu e inocent în judecarea unei istorii netrăite. Inocența nu conferă niciodată clarviziuni.” (10) Nici măcar viziuni?... De aceea, „mai bine idiot, dar devotat - din această mecanică n-au scăpat, după '89, nici comuniștii și nici anticomuniștii cei mai serioși, asigurându-se astfel spectacolul unei prostiri generale în care toți să fie vorbiți de rău, nu cumva lăudați de ceilalți... Aici, în această blestemată etanșeitate și încremenire a sensurilor, în această autocenzurare a gândului (obligatoriu «duplicitar» pentru a fi cuprinzător), în aceste fanatisme bine miruite și bine măsluite, se găsește izvorul tragediilor intelectuale, «de dreapta» și «de stânga»; maniheismul e cel mai cuprinzător totalitarism.” (11)
Mâine, Radu Cosașu împlinește 89 de ani și mă perpelesc emoționat. Ce să-i urez, ce să-i transmit? Mă încumet anevoie, nu-i defel simplu. Mă rog să-și păstreze tonusul, prospețimea gândului, „puberilitatea”, ca stare fundamentală a tinereții perpetue ! Să-și regăsească „fiul din Groenlanda” până ce întinsoarea aia de gheață nu se va topi și să-i împărtășească tainele supraviețuirii în atâtea anotimpuri politice ! Să se lase descusut în interviuri și să-și vadă la putere partidul, cel al extremiștilor de centru ! Și-n final, îi șoptesc ceea ce spunea Alexandru Vlahuță despre İ.L. Caragiale: „Unul dintre puţinii oameni cu care aş vrea să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă.C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urâtul eternităţii.” E și declarația mea pentru el, condeierul care nu se sfiește să recunoască aproape candid că a evitat să viziteze Parisul de teama de a nu muri de fericire...
Să ne trăiți întru multe toamne, „tovarășe Belphegor” ! (Era cât pe-aci să scriu „Maestre”, dar mi-am amintit că l-aș fi necăjit cumplit, alergic cum e la formula cu pricina!)
www.mariannazat.ro
[1] Cinci ani cu Belphegor. Mătușile din Tel Aviv
[2] Ion Ianoși, Internaționala mea. Cronica unei vieți
[3] „Radu Cosașu avea 26 când, în 1956, la trei ani după moartea lui Stalin și la câteva luni după ce fostul «părinte al popoarelor» fusese deplasat chiar de foștii lui complici din panteonul revoluției bolșevice în galeria lugubră a marilor criminali din istoria umanității, ceruse, pentru literatura română, o etică și estetică a «adevărului integral». O făcuse în calitatea lui de militant și ca o expresie firească a angajamentului. O făcuse pentru cauză și în numele ei. O făcuse public, în gura mare, de la tribuna primului și ultimului Congres al tinerilor scriitori din România ținut vreodată. Răspunsul a fost rapid și expeditiv ca o sentință de tribunal revoluționar. Atâta doar că lui Radu Cosașu nu i s-a tăiat capul, el a fost numai proscris. I s-a interzis să lucreze într-o redacție (interdicția a durat 12 ani !), i s-a suspendat dreptul de semnătură. Putea fi mai mult? Putea fi mai rău?” (Mircea Iorgulescu în prefața cărții Cinci ani cu Belphegor. Mătușile din Tel Aviv)
[4] Supraviețuirea. Rămășițele mic-burgheze
[5] Internaționala mea. Cronica unei vieți
[6] Ibidem
[7] Radu Cosașu, Anti-damblale
[8] Undeva, recunoaște că se dă în vânt după puloverul „de toată frumusețea, aceea care se împletește numai și numai din sucelile și răsucelile lumii” (Anti-damblale).
[9] Radu Cosașu, Anti-damblale
[10] Ibidem
[11] Ibidem
