„Demonizarea lui Liviu Dragnea pe parcursul ultimilor 2-3 ani constituie cea mai amplă și perfidă acțiune de manipulare din perioada postdecembristă”, apreciază Marian Nazat și, când emite această judecată, juristul e ferm convins că PSD, formațiunea politică aflată la Putere (sub diverse titulaturi) în România pe durata a mai bine de un sfert de secol, n-a mișcat un deget pentru a-și salva conducătorul din cleștele unei Justiții contestabile - ca să utilizez un termen corect politic. Scăpat așadar din brațele „Ciumei roșii”, Dragnea s-ar fi rostogolit, mai departe, înfășurat în intrigile curților străine, în hăul rușinii în care a îngenuncheat cândva și Adrian Năstase. A doua parte a dialogului cu juristul Marian Nazat a alunecat cu repeziciune de pe luciul politicii dâmbovițene care și-a înghițit pe nemestecate liderul, pentru a izbi, întorcându-se ca un bumerang letal, fenomenul globalizării și politicile mai marilor Europei. De vârfurile săgeților lui Nazat nu scapă nici „Marii licurici”, dar nici chirițele române aciuate în străinătățuri care au uitat, chipurile, cum se spune la săpăligă. Dar să facem loc pledoariei!
Florian Saiu: La 3 iulie 2019, Curtea Constituțională a României (CCR) a hotărât că toate completurile cu trei judecători de la Înalta Curte care au judecat dosare de corupție fără a fi specializate în astfel de cauze sunt constituite nelegal. Ce efecte poate genera această decizie? Și, în completarea acestei prime mirări, spuneți-ne, stimate domn, concret, ce șanse are Liviu Dragnea să scape de pușcărie?
- Efectele pe care le generează obligatoriu orice hotărâre a Curții Constituționale, desigur ! Efecte care rezultă, deocamdată, din chiar minuta deciziei, potrivit căreia dosarele nefinalizate încă, aflate pe rolul completului de 5 judecători, vor fi rejudecate în fond de către completuri specializate, prin admiterea apelului. Iar cele aflate pe rolul instanței de fond, tot la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, vor continua, în condițiile în care, din 23 ianuarie 2019, prin hotărârea colegiului de conducere, toate completurile sunt specializate. Că tot veni vorba, mă mir că nimeni nu se gândește la abrogarea anacronicei Legi nr.78/2000, care conține destule texte absurde, așa cum este și art.29. Fiindcă poate să creadă cineva că judecătorii de acolo nu au aptitudinea profesională de a judeca faptele de corupție fără apostila formală a conducerii? Unele dispoziții ar trebui preluate în Codul penal și cu asta, basta, s-ar pune piatra funerară peste o lege făcută în pripă, din interese politice, în urmă cu 20 de ani.
Cât îl privește pe Liviu Dragnea, șansele ca el să fie eliberat sunt invers proporționale cu cele de condamnare din mai 2019, situația lui fiind nițel mai complicată, întrucât există o hotărâre definitivă. Numai că printre motivele sale de apel a fost și cel vizând nelegala compunere a completului de judecată de la fond, prin nerespectarea faimosului deja articol. De altfel, prin opinie separată, un judecător din Completul de 5 a considerat ca fondat apelul sub acest aspect și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la un complet specializat. Într-o logică juridică normală, neafectată de vibrațiile „câmpului tactic”, decizia CCR ar trebui să profite tuturor inculpaților care au invocat chestiunea în discuție fie ca excepție de neconstituționalitate, fie ca motiv de apel, deci și lui Liviu Dragnea. Oricum, să avem răbdare până la publicarea hotărârii in extenso, deoarece abia atunci vom ști exact cine sunt beneficiarii admiterii excepției privind constatarea conflictului constituțional dintre cele două entități. Eu sunt sceptic, prea s-a consumat multă energie publică și instituțională pentru încarcerarea sa. Deși, eliberarea lui ar reactiva grupurile de presiune, de agitație, devenite brusc șomere, iar opoziția s-ar întoarce la programul electoral victorios și atât de drag deunăzi: „Muie PSD !”, „DNA, DNA, să vină să vă ia !” și „Penalii la pușcărie!” Și cum trăim în stradocrație, mă tem că argumentele juridice sunt de prisos...
Partidul aflat la guvernare a făcut, fără îndoială, eforturi considerabile pentru a-și scăpa liderul de spectrul închisorii, dovadă și această sesizare a lui Iordache. Îl întreb acum pe omul Marian Nazat: merita politicianul Liviu Dragnea să fie condamnat? A fost închis respectându-se litera legii?
- Întrebarea dumneavoastră pleacă de la o premisă tendențioasă, regăsită în spațiul public, în zona „rezist”, dar și, din păcate, în tabăra politică a opoziției - liberali și pluseriști -, și anume existența încercării partidului de guvernământ de a-și scăpa liderul de spectrul închisorii. Păi, dacă s-ar fi dorit acest lucru, o ditamai formațiunea politică, „Ciuma roșie”, cum este alintată de către haștagiști, mă îndoiesc că astăzi Liviu Dragnea s-ar mai fi aflat în pușcărie. Tema aceasta n-a reprezentat decât un program politic, o găselniță propagandistică pentru partidele situate în opoziție și nimic altceva. Subiectul este extrem de incitant, demonizarea lui Liviu Dragnea pe parcursul ultimilor 2-3 ani constituie cea mai amplă și perfidă acțiune de manipulare din perioada postdecembristă. Politologii și sociologii onești (câți or mai fi...) au, iată, o ipoteză de lucru la îndemână și n-ar trebui s-o rateze. Linșarea mediatică, și nu numai, a unui om prin campanii de presă de-o virulență obscenă, constituirea unor comandouri alcătuite din mercenari ai urii, din huligani civici oricând gata să ocupe piața și strada, diabolizarea prin colportarea de minciuni gogonate sunt câteva dintre ingredientele mizerabilei acțiuni de manipulare.
Întorcându-ne la condamnarea lui Dragnea. A fost dreaptă ori ba?
-„Merită politicianul Liviu Dragnea să fie condamnat ?”... Sunt două lucruri care mă oripilează din modul de formulare a întrebării. Întâi, este vorba despre un om, iar nu despre un politician, legea nu face distincție, nu? Politicienii sunt judecați pe baza unei legislații comune pentru toți locuitorii României, nu există nicio discriminare în acest sens, dincolo de imunitatea parlamentară recunoscută prin Constituție. Mă tem însă că la fel ca dumneavoastră au gândit destui, n-a mai contat inculpatul Liviu Dragnea, ci politicianul cu aceleași nume ! De aici și isteria publică din incinta Înaltei Curți de Casație și Justiție la fiecare termen de judecată, una specifică Evului Mediu, Dumnezeule, am fost martorul unor scene de-o sălbăticie inimaginabilă, sinistră... O rușine imposibil de șters din memoria noastră colectivă!
Apoi, o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie meritată sau nu, ci legală și temeinică ! Că Liviu Dragnea a fost condamnat prin nesocotirea literei legii rezultă peremptoriu din chiar decizia CCR din 3 iulie 2019, ce altă dovadă mai grăitoare ?
Dar ca să apreciați singur dacă Liviu Dragnea a „meritat” să fie condamnat, am să vă dau un exemplu de motivare, regăsită în sentința primei instanțe (o precizare, decizia din apel nu-i încă redactată!). De pildă, în lipsă de probe, doi dintre cei trei judecători, pentru că al treilea l-a considerat nevinovat pe Liviu Dragnea, apreciază de cuviință să înlăture prezumția de nevinovăție prin două întrebări retorice, stați să vi le citesc!
Vă rog!
Citez: „Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul Dragnea Nicolae Liviu care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar în prezenţa martorei Magheru şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei Alesu Floarea că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu Liviu Nicolae Dragnea?”; „Or, dacă cu inculpata Stoica Anisa Niculina a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă și susţinerea inculpatei Alesu Floarea potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, Botorogeanu Adriana şi Stoica Anisa?”
Aiuristic, deși prea puțin concludent!
Vă simțiți confortabil să citiți o asemenea motivare, să știți că, mâine-poimâine, dumneavoastră sau un apropiat de-al dumneavoastră ar putea fi condamnat printr-un arbitrariu scandalos al judecătorului ? Precedentul este extrem de primejdios, căci, în logica aceasta, toți suntem clienți siguri ai carcerei ! Iată, deci, răspunsul meu, al juristului, iar nu al omului, pe ultimul să-l lăsăm în pace, eventual să-l iscodim despre activitatea lui publicistică.
Vom ajunge și la activitatea publicistică... Deocamdată să limpezim cât de cât) scenariile insinuate pe seama condamnării lui Liviu Dragnea! Cum (în ce context), unde (în România, la Bruxelles, la Washington etc.), când (care a fost momentul/punctul culminant al luării deciziei) și, mai ales, cine apreciați că a „instrumentat” dosarul/dosarele lui Dragnea? Cine l-a vrut scos de pe scena politică și de ce? Alcătuiți un (contra)scenariu, nu un adevăr absolut (ar fi imposibil, de altfel)!
- Încă nu m-am apucat să ticluiesc romane de ficțiune, stimate domn ! Eu nu pot decât să pun cap la cap niște întâmplări petrecute în ultimele luni și să invit la reflecție, la analiză, așa cum am făcut-o deja. Chiar ziarul dumneavoastră a preluat articolul meu - Cronica unei execuții publice - publicat pe blogul mariannazat.ro, în care mi-am exprimat un punct de vedere. Apoi, tot acolo, am scris despre demnitatea profesională și despre cum poți ajunge în pușcărie în epoca „statului de drept”. Recunosc, m-a izbit să constat o multitudine de coincidențe, plecând de la luarea cu asalt a instanței la termenele de judecată de către grupurile de presiune pro și contra și trecând prin radicalizarea cretinilor de pe maidanele de socializare și până la intervenția brutală a unor ambasade străine de la București. Apropo, Ministerul de Externe din Modrogan doarme cumva ? Era să-l uit pe Klaus Iohannis, insul care în campania electorală din 2014 declara nonșalant că nu are nimic împotriva prezenței ofițerilor acoperiți în justiție, în presă... Quod erat demonstrandum...Altceva mă sâcâie în toată această poveste, ca și în aceea a lui Adrian Năstase.
Ce?
- Similitudinile campaniei anticorupție de la noi cu mișcarea Mani Pulite din Italia anilor '90. Americanii au cerut atunci preşedintelui Bettino Craxi să le îngăduie amplasarea unei noi baze militare în „Cizmă”, în afara celei de la Positano, precum şi folosirea unor investigatori proprii în combaterea traficului de droguri pe filiera Napoli-Marsilia. Adică o poliţie supranaţională. Bătrânul Craxi a refuzat, desigur, având în spate şi sprijinul socialiştilor conduşi de Mario Andreotti. Aşa s-a născut mişcarea Mani Pulite din justiţia peninsulară, din dorinţa Americii de a pedepsi o clasă politică potrivnică intereselor puterii de dincolo de Ocean. Prigoana s-a dezlănţuit cu iuţeală, parlamentarii socialişti au fost urmăriţi şi puşi sub acuzare, totul regizat ca la Hollywood. După un deceniu şi ceva, finalitatea juridică a ultra-mediatizatelor procese a stârnit rumoare şi zâmbete amare, doar câţiva au primit pedepse penale. Oricum, prea puţin pentru un spectacol atât de costisitor și de zgomotos, extenuant. Pe plan politic, însă, mişcarea a avut efecte devastatoare, clasa politică vinovată de înfruntarea yankeilor a dispărut de pe scenă, ca şi democraţia cristiană. Unii, scăpaţi din menghina mâinilor curate, au constituit alte formaţiuni, cu pronunţat caracter naţionalist, dar totul era schimbat. Deloc întâmplător, două dintre vârfurile de lance ale luptei contra corupţiei, Di Pietro şi Colombo, au devenit politicieni cu oareşce anvergură, semn că scopul lor viza şi altceva, nu numai dorinţa de a igieniza societatea murdărită de un sistem putred, clădit pe bustarella.[1] În România, lucrurile nu diferă, suntem în aceeaşi situaţie. Să nu uităm cariera de europarlamentar a Monicăi Macovei și nici traseele profesionale ale multora dintre erorii acestei lupte. Lucrurile astea, stimate domn, le-am aflat nu demult de la unul dintre profesorii mei din facultate și din păcate spusele sale au rezistat probei timpului. Nu credeți că istoria se repetă, mai ales când provii din acelaşi trunchi etno-genetic ?
La 4 iulie 2019, așadar la doar o zi de la decizia CCR, susținători ai PSD-ului protestau în fața închisorii Rahova, locul unde este încarcerat Liviu Dragnea. Mișcare spontană (puțin probabil) sau construită, cert e că oamenii scandau, printre altele, următoarea frază: „Ne-au furat votul și ne-au arestat patriotul!” Trimiterile sunt evidente. Și acum întrebarea: îl considerați pe Liviu Dragnea un patriot?
- Acum aflu de protestul acela „spontan (puțin probabil)”. Apropo, ce mai e spontan în viața de azi, stimate domn ? Mda, întrebare cu tâlc... Patriot... Spuneți-mi, vă rog, de câte ori ați auzit în spațiul public cuvântul cu pricina în ultima perioadă? Dacă îl rostești, riști să fii înjurat de... incorectitudine politică, de reacționarism! Huo, bă, comunistule ! Pentru a fi patriot, ai nevoie de o patrie, greșesc? Dumneavoastră sunteți sigur că mai avem patrie? Eu am serioase îndoieli (aștept sudalmele „recenților” !)... Globalizarea multilateral dezvoltată a sugrumat ușor-ușor patriotismul și, curând, îl va scoate definitiv din dicționare. O Europă Unită, chipurile, te silește să-ți uiți rădăcinile și cum naiba să mai fii patriot în lipsa patriei ? Pe de altă parte, în colonii, cum este și România, politica de stat nu cultivă patriotismul. Dimpotrivă, îl transformă într-un delict grav, aspru sancționat !
Revenind la întrebare...
- Revenind la întrebare, n-am un răspuns precis. Destui l-au acuzat pe Liviu Dragnea că vrea să scoată România din Europa, că a pus gând rău multinaționalelor, că s-a stricat la cap cu aducerea rezervei de aur în țară, că s-a luat în gură cu ambasadorii „Marilor Licurici”, că a schimbat legile Justiției ca să ne apropie și mai mult de... ruși, al căror aliat și este, să te crucești, zău ! Baliverne cu toptanul ! Dezinformarea e pe măsura prostiei gloatei cu smartphone! Numai că toate măsurile respective nu sunt pe placul și în folosul patriei cu capitala la Bruxelles... Așadar, cum poate fi Liviu Dragnea patriot ? E un dușman al poporului european și „merită” să stea la pușcărie pentru organizarea referendumului mult hulit de junckeri și timmermansi și pentru instigarea unei persoane care a recunoscut că „domnul Dragnea nu mi-a impus să le ţin angajate pe cele două, puteam să iau o măsură de sancţionare a acestora, dar nu am luat-o.(...) Nu, inculpatul Liviu Dragnea nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea pe funcţie a celor două persoane. Nu, nu cunosc ca inculpatul Liviu Dragnea să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman»”.
Cum ați devenit apărătorul lui Liviu Dragnea ? A avut vreo legătură faptul că în trecutul fiecăruia se regăsește, mai mult sau mai puțin, satul Islaz?
- Simplu, semnând un contract de asistență juridică ! Probabil că a contat și amănuntul comun din biografia amândurora, Islazul, la mine cu influențe definitorii (rădăcina maternă și copilăria), la el mai puțin (o haltă prilejuită de popasul tatălui său, șef de post acolo câțiva ani). Oricum, ne-am cunoscut abia în clasa a IX-a, când am și fost buni prieteni, prietenia aia inocentă de adolescenți care rămâne de-a pururi în lada de amintiri a oricui. Drumurile noastre s-au despărțit mai apoi, fiecare căutându-și rostul și ne-am reîntâlnit târziu, el venind la București și trezindu-se azvârlit de păpușarii din umbră pe un culoar cu ieșire la... Rahova. Dacă am fi știut atunci, în 1976, ce ne așteaptă, ne-am fi mutat grabnic în altă soartă ! E traumatizant să fii cioclul în robă al prietenului tău din copilărie...
V-ați îmbogățit apărându-l pe Liviu Dragnea sau ați făcut-o mânat de alte considerente ?
- Daaa ! Cu o droaie de înjurături, de obscenități, de uitături piezișe și otrăvite, ca în perpetua mahala dâmbovițeană. Onorariul a fost simbolic, cum să uiți că odinioară ai stat la aceeași masă, ai împărțit aceleași visuri, ai sperat împreună cu celălalt să schimbi lumea ? Sufletul omului, chiar și al avocatului, stimate domn, este mai complicat decât li se pare mutanților - rezist ! Privindu-i, îi dau dreptate lui I.D. Sîrbu: „Nu ne mai tragem din maimuță, ne tragem spre maimuță.”
Să ne întoarcem un pic la „patriotismele” mari... Credeți că politica Uniunii Europene promovează tratamente preferențiale între propriii membri, ba chiar supunerea și conducerea partenerilor mici în funcție de interesele celor mai mari? Câte fețe are astăzi Europa? Câte fețe are astăzi România?
- Neîndoielnic, căci existența unei Europe împărțite pe viteze ce înseamnă, nu tratamente preferențiale ? Amintiți-vă de reacția suratelor noastre de Uniune după episodul cu jandarmii din Piața Victoriei și puneți-o în balanță cu tăcerea acelorași după maltratarea „Vestelor Galbene” de la Paris. Acesta este cel mai relevant și mai proaspăt exemplu al onorabilelor, dar sunt atâtea, menținerea rușinosului și umilitorului Mecanism de Cooperare și Verificare e altul. Apoi, esticilor, deci nici nouă, nu li s-a încredințat vreun post de conducere în structurile Uniunii Europene la negocierile de săptămâna trecută...
Mă tem că nu sunt în stare să vă zic câte fețe are Europa, n-am studiat cazul. Nu-s nici politolog, nici sociolog! Așa, la prima vedere, există o față germană, o alta franceză și una engleză (ultima mișcată, blurată, evanescentă), iar apoi cealaltă - poloneză, maghiară și cehă -, care se căznește să-și configureze un chip. Noi nu suntem decât figurantul care duce, sub potopul de înjurături al vechililor cu papion, o tavă și traversează scena, preț de câteva secunde, asemenea personajelor anonime din unele piese de teatru. Figură aparte face Italia, în contrast cu placida, anodina Spanie.
Fețele României?
România ? Să cuget nițel, răspunsul nu-i de șagă. Mda, ea are în interior două fețe principale: una vetustă, arhaică, tradițională, aflată sub vremile moderne și trăitoare în majoritate în mediul rural, în orașele delabrate din Moldova, Dobrogea și vechea Țară Românească; alta, nerăbdătoare să răstoarne rânduielile trecute și să devină exportatoare de cetățeni universali, transfrontalieri - pretutindenarii oricând dispuși să-și ia casa în spinare și s-o mute oriunde în lumea largă. Vasăzică, o față compusă și din asistații sociali și cealaltă, din proletariatul corporatist. La mijloc trudește stratul gros al buimacilor, al dezamăgiților de toate și de tot, capii aceia de locuitori din nesuferitele statistici.
În exterior, diaspora românească are o singură față - frustrată și fandosită, cu aere de chirițe, care au uitat cum se spune la săpăligă, de pildă. Culmea, legiuitorul de la București îi declară oficial pe pribegii noștri drept cetățeni de prim rang, niște supracetățeni, cărora le recunoaște favorul de a vota pe durata a trei zile, pe când norodul rămas în vatra străbună, cetățenii inferiori, au la dispoziție o singură zi. Răsplată firească, fiindcă diaspora s-a lăsat folosită ca masă de manevră electorală la alegerile din ultimii cinci ani. O nouă escaladare a războiului româno-român izbucnit după1989 tocmai din cauza diversității de fețe...
Una peste alta, vorba lui Ion D. Sîrbu, „suntem un popor bătrân, pervers, laș, dar deosebit de șiret și de rezistent la rele.” Un popor de misologi astăzi, termen folosit de Socrate pentru a-i desemna pe cei care refuzau logica, argumentarea, discuțiile, dialogul...
Să sincronizăm acest dialog - încordat de altfel - (și) cu un eveniment editorial. Tocmai ce-ați publicat la Editura RAO al treisprezecelea volum: „Prizonier în «câmpul tactic»”. Vorbiți-ne despre această carte (cu antene solide în lumea justiției românești). Prin ce imbold intim s-a înființat printre noi? Sau e rezultatul unui automatism de care nu vă mai puteți lepăda: scrisul ?
- Să vorbești despre cartea ta mi se pare cea mai ingrată situație în care ești pus. Volumul pomenit e, de fapt, un jurnal al ultimilor doi ani, iar „câmpul tactic” este un laitmotiv al însemnărilor mele. O carte-cronică despre canibalizarea programatică a României, prin înlocuirea justiției, a unor instituții fundamentale cu lumpencrația sofisticată și fanatizată a globalizării. Nu-i așa, dau o bere pentru România care gândește deschis ?! La urma urmei, dacă avem în literatura universală jurnale de front, de lagăr, de bord, de călătorie ori de bordel, de ce n-am avea și un jurnal de „câmp tactic”? Cititorii mei de azi și, poate, de mâine au posibilitatea să înțeleagă și altfel lumea în care autorul a trăit la un moment dat. Nu-i ăsta gândul mai mult sau mai puțin recunoscut al fiecărui condeier? De ce scriu? Pentru că nu pot suporta altfel urâtul efemerității mele pământene, simplu.
Schițați, vă rog, pentru cititorii noștri mai puțin obișnuiți cu formulele juridice complicate, tabloul Justiției dâmbovițene! Explicați-le, stimate domn, românilor pe înțelesul lor: există sau nu există Dreptate în România? Este ea împărțită în funcție de anumite criterii sau este legată la ochi?
- Ceva, ceva aș putea să vă schițez doar din Justiția penală, dar și ea are mai multe fețe, aidoma țării care o produce. E justiția din dosarele atent monitorizate, de pe listele scurte ale „câmpului tactic”, pe care o înfățișez în cartea recent lansată. E alta din dosarele multe, cu neînsemnații „leproși”, o față arar adusă în lumina reflectoarelor.
Dreptatea ? O himeră, nimeni n-a văzut-o, niciodată și nicăieri. Bașca siluirea ei de către vremurile mereu schimbătoare și cinice. O iluzie, ce mai, ca și viața de apoi... Sărmana, cei care sunt legați la ochi sunt oamenii, nu ea, întrucât ei refuză s-o vadă ! Fie că le este frică, fie că au alt interes, fie că sunt prost alcătuiți, fie că sunt corupți... Un singur lucru este important - legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești ! Dacă ele sunt și drepte, cu atât mai mult, avem o justiție ideală !
Sunteți recunoscut pentru vederile de stânga, dar ce sistem social, ce doctrină credeți că s-ar plia cel mai bine profilului românului? În ce sistem credeți că ar putea trăi cel mai bine românul?
- Ha, ha ! Până în 1989, cu osebire după 1987, credeam că sunt de Dreapta, numai că postcomunismul dâmbovițean m-a silit să mă autoevaluez. Iar din compararea celor două sisteme m-am trezit cu nostalgia anilor '70, perioada de aur a României, mă hazardez să recunosc. Sigur, nu am avut rude la Canal și nici cunoștințe, cum n-am avut nici neamuri deposedate samavolnic de averi la intrarea tancurilor sovietice, istoria m-a tratat cu grație.
Sunt un om cu vederi de Stânga, deși n-am citit o iotă din operele lui Lenin, Marx și Engels. Chiar așa, o să-mi propun de acum înainte să-i studiez, deși mare lucru n-am să învăț de la ei, cursurile la școala vieții în cele două regimuri antagonice îmi sunt suficiente. Dar stângismul meu e unul utopic, contrar firii vicioase a omului, motiv pentru care am renunțat să mai și votez. Oricum, cele două mari curente ideologice au căzut în desuetudine. Este oare cineva în măsură să ne lămurească acum ce înseamnă Dreapta sau Stânga în politica de aici și de aiurea ? Să fim serioși! Dacă a milita pentru șanse egale la viață și la muncă, la cultură, la sport, la asigurări sociale, la demnitate a tuturor muritorilor înseamnă a fi de Stânga, răspund răspicat: DA, sunt de Stânga! Mărturisesc, totuși, că detest capitalismul actual, de asta sunt sigur, dar nu văd perspectivele unei lumi mai bune. De aici și resemnarea... Mă tem că noi, intelectualii mânuitori de cuvinte, de idei, mai mult încurcăm lumea decât s-o limpezim.
De sute de ani, românii au încercat fel de fel de soluții social-politice, dar niciuna una n-a fost mulțumitoare. De unde să știu eu, așadar, ce ni s-ar potrivi mai bine? Repet, mie mi s-ar potrivi de minune anii '70, însă atunci aveam doar 9 ani și mi se părea că România era Raiul pe pământ. De-aș fi avut 20, 30 sau 50 de ani, poate că imaginea s-ar fi schimbat, ca într-un caleidoscop. Observ, totuși, inclusiv din cărțile care tratează perioadele ante și interbelică, și nu mă sfiesc s-o spun, că democrația capitalistă ni se potrivește cel mai puțin.
Încotro se îndreaptă România, domnule Marian Nazat?
- Săraca, de unde să știe ea! Spre ce o mână euro-văcarii de la Bruxelles, cu biciul și cu zăhărelul, ca pe o vită înjugată la plug ! România a intrat într-un vârtej din care nu se mai poate salva prin ea însăși, ci prin alții. Adică prin cei care-i hotărăsc cu adevărat destinul. Țineți minte cum Ștefan cel Mare căuta sprijin ba la poloni, ba la unguri, ba la turci, ca și Mihai Viteazul, ca și toți domnitorii noștri mai mici sau mai mari ori mai buni. Nu la fel a procedat și Ion Antonescu ? Apoi, comunismul ne-a fost impus de afară, ce făceau atunci americanii și occidentalii ? Un singur lucru n-am încercat în aceste două mii de ani - să primim sub Arcul de Triumf, cu urale și flori, armata populară a Chinei. Nu c-ar fi o soluție ? Măcar am fi siguri că asiaticii ne-ar construi autostrăzile mult visate...
