Dorm anapoda, hăituit de gânduri, de frământări. Noaptea s-a înfășurat într-o ceață murdară și compactă. Spre dimineață s-a întețit ploaia - dușmănoasă, agasantă, îndărătnică. Cum să ieși într-o asemenea zi din casă? E 13 decembrie, iar la nămiază îmi lansez, în sala „Regina Maria” a hotelului Athénée Palace Hilton, cartea Rusia 2018, de la Petru cel Mare la… Deschamps. Și ca să nu se sperie singură prin lumea străină, i-o dau călăuză pe sora mai mare cu o juma' de an - Prizonier în „câmpul tactic”.
Dar până la sosirea sorocului, mă înham la plugul preazilnic, am învățat de mic că „munca gonește tristețea”(1) și scurtează așteptarea. Pe naiba, mintea îmi stă tot la importanta întâmplare ce nu mă slăbește de o săptămână și ceva. Ce să le împărtășesc oamenilor veniți să mă vadă, să mă asculte? Măcar de s-ar strânge câțiva pe o așa vreme câinoasă, pe așa vremuri vitrege... Sala de judecată mă ustură, mă rog să plec repejor. Zeița cea legată la ochi se milostivește de mine și îmi face semn să plec. O zbughesc afară, nu cumva capricioasa codană să se răzgândească. Aerul proaspăt mă înviorează brusc. Pășesc concentrat prin forfota dimprejur și repet asemenea lui Dan Puric: „Mergi pe stradă și te doare poporul român.” (2) Ah, și cum mă mai doare ! Urlu înlăuntru-mi. Din durerea asta au țâșnit cam toate eseurile mele, deh, un cronicar rece al bolilor vremii, cum ar zice Ludmila Ulițkaia. Minutele se scurg anevoie. Frunzăresc fără tragere de inimă niște acte dintr-un dosar penal, corectez un text mai vechi și mă zgâiesc la ceas. Fraze neterminate mi se învârt în cap, se poticnesc, se lovesc între ele, unele scâncesc... Renunț.
Dau drumul la televizor, în Japonia este în toi Campionatul Mondial de handbal-fete. Azi sunt semifinalele. Mă foiesc chibițând, fascinat de jocul desăvârșit al acestor amazoane moderne, să nu mă mai dezlipesc de micul ecran, zău ! Însă e timpul. Ajung la hotelul din buricul Bucureștilor. Zumzetul din hol mă trezește la realitate. Întâlnesc chipuri cunoscute, ușor-ușor intru în starea de vibrație a evenimentului. Sala se umple, destui nu au locuri pe scaune, estimarea mea s-a vădit inexactă. Alături, le percep bătăile inimii, s-au așezat descântătorii celor două volume, profesorii din facultate - Corneliu Bîrsan și Alexandru Athanasiu - și prietenul de condei (și nu numai) - Ștefan Mitroi. Valeriu Stoica (cu treburi în provincie) mi-a trimis o înregistrare audio-video, iar în față, la o distanță de două rânduri, îl salut reverențios pe Dragoș Sitaru, alt dascăl prețuit. Ovidiu Enculescu, starostele editurii RAO, căminul gândurilor pe care le tipăresc de un deceniu, nu putea lipsi. Pe o pânză subțire de eternitate reînvie dintr-odată, în imagini vintage, o lume părelnic dusă - lumea studenției mele. Conturul impozant și nobiliar al clădirii facultății, figurile câtorva dascăli - între care și regretatul Viorel Ciobanu, Dumnezeu să-l odihnească ! - și ale colegilor de odinioară rulează apăsător, tulburător...
Trecutul înseamnă emoție, viitorul -teamă, nesiguranță. Radu și Sorin (sosiți tocmai de la Timișoara și, respectiv, de la Brașov) au ochii înrourați. S-au recunoscut în imaginile de altădată, surprinse la „Patrulaterul” de la Cluj Napoca (din 1984) și la practica agricolă din 1986, de la Ulmeni... Libertate, entuziasm, încredere, viziune, prietenie și, îndeosebi, nostalgie. Da, căci „nostalgia e dragostea care rămâne”! Oho, și câtă dragoste pentru educatorii mei universitari am păstrat, și câtă recunoștință ! Ce șansă am avut să le fiu student, vă mulțumesc de-a pururi! Vocea îmi tremură, simțeam nevoia să le-o mărturisesc acum, cât domniile lor încă trăiesc și cât eu încă mai sunt în stare să le-o spun. Din sală mă privesc învăluitor doi dintre cei mai prețuiți foști șefi cu care am lucrat la parchet - Eugen Vasiliu și Ioan Mihai Alexandru -, cum să-i uit, cum să nu-i gratulez cu o plecăciune? Laudele profesorilor mă stingheresc, mă dezintegrează, e prea frumos ca să fie adevărat; iar scriitorul născut în Teleorman, odată și el procuror, îmi desface sufletul în felii sângerânde, cum să primești atâtea elogii ? Aplauzele curg în ropote fierbinți, afară s-a întunecat de-a binelea, orașul pare să nu se sinchisească de noi, prizonierii nostalgiei incurabile...
Da, fiindcă „nostalgia e dragostea care rămâne”...
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii
[2] Interviu acordat Irinei Stroe, în Evenimentul zilei
