De exemplu, la 29 aprilie 1739 mitropolitul judecă un caz de sodomie. Faptul este descoperit printr-o întâmplare, deoarece arhidiaconului Ștefan, pe lângă păcatul sodomiei, îi place să fure din când în când diverse obiecte de cult. Ancheta scoate la iveală și înclinațiile homosexuale ale diaconului care „ca un porc de câine au sărutat pe un cafegiu al nostru”, povestește un călugăr al mânăstirii Mihai Vodă din București. Alți doi slujbași mărturisesc „că i-au sărutat cu râvnă curvească, ci încă le-au grăit și cuvinte asemenea sărutării”.
Patru ani mai târziu, la 15 decembrie 1742, un alt caz de sodomie ajunge în fața mitropolitului. De data asta, egumenul Teofil al mânăstirii Căldărușani este dovedit „că au făcut sodomie cu țiganii, însă țiganii făcând cu el sodomie”. Pravila are un capitol special intitulat „Pentru sodomie, ori ce feliu va fi; și câte feliuri de sodomie sunt; și ce feliu de certare li se dă”. Cazurile prezentate mai sus se încadrează în glava 333, zaceala 8 care prevede următoarele pedepse.
„De se va afla neștine de în clirosul besearicii să fie sodomlean, acela se va sărăci de toate, după cum scrie pravila besearicii, de tot binele ce va fi având de la besearică se va opri și de besearică și-l vor duce de-l vor închide într-o mănăstire departe; și mai vârtos îl vor lepăda de totul de în cinstea lui, și atunce se va da pre mâna judecătoriului celui mirenesc să-l certe cu moarte, ce să zice să-i taie capul”.
Ambele cazuri se opresc la prima parte a pedepsei, adică la confiscarea averii și la trimiterea la mânăstire. Ștefan este trimis la Snagov, iar Teofil la Tismana, „ca să-și plângă păcatele acolo”. Cei doi nu sunt caterisiți, ci doar decăzuți din rang devenind „monahi proști”. Cum nu devin mireni, pedeapsa politicească nu poate fi aplicată. Această sentință susține ideea că pravila are deseori rolul de „manual”, mai degrabă decât de lege în adevăratul sens al cuvântului.
În sprijinul acestei ipoteze se află chiar pedepsele prevăzute de Îndreptarea Legii, unele dintre ele au un caracter sângeros – nasuri și mâini tăiate - , altele sunt foarte grave – tăierea capului, arderea pe rug sau trimiterea la ocnă. În secolul al XVIII-lea, acest tip de sancțiuni nu mai pot fi aplicate atât de ușor, iar mitropolitul încearcă să găsească soluții cercetând codul de drept canonic, sfătuindu-se cu soborul, consultând pe capii lumii ortodoxe. Necesitatea „refolmulării” unui articol de lege și adaptarea lui la noile realități sociale este evidentă.
Alteori, mitropolitul se află în fața unor fapte pe care nici Sfânta Pravilă nu le-a consemnat, nici nu-i sunt cunoscute din practică și atunci nu știe cum să procedeze. Așa s-a întâmplat la 7 octombrie 1801, când descoperă o căsătorie între două femei oficiată după toate regulile bisericești.
Stupoarea mitropolitului și a soborului se citește în fiecare rând al anaforalei. Cercetarea Pravilei scoate la iveală că legiuitorii bizantini nu s-au confruntat cu o astfel de situație și atunci mitropolitul improvizează: bătaie și surghiun la mânăstire pentru fata care s-a dat drept bărbat și pentru nașa care a cununat-o.
