Arbitrajul şi voinţa judecătorilor joacă un rol important în pronunţarea unei sentinţe. Fiecare amănunt este pus în balanţă, cântărit, analizat, chestionat: sexul, vârsta şi constituţia fizică, originea socială, averea, refuzul de a coopera sau de a participa la descâlcirea intrigii conjugale.
Toate acestea vor hotărî împăcarea, separarea de corp, divorţul, dreptul de recăsătorire, întemniţarea, bătaia.
Legea este deseori invocată ca autoritate, dar luarea unei decizii arată foarte clar că raportul dintre practică şi normă înclină în favoarea primeia, cu toate că consiliul încearcă înscrierea hotărârii în cadrul rigid al legii. Pentru fiecare caz în parte se caută la Sfânta Pravilă echivalentul legislativ, dar de multe ori se constată că oamenii şi problemele lor sunt mult mai complicate decât prevederile legii.
Aşa că sentinţa se negociază cu părţile ori de câte ori acestea se prezintă la tribunal: mijloace pentru acceptarea unor soluţii de compromis există. Experienţa are o mai mare importanţă pentru tribunalul ecleziastic decât norma. Prima înfăţişare nu aduce rezolvarea conflictului decât în cazuri foarte grave sau în litigii care nu au de ce să fie amânate.
Tergiversările se practică în majoritatea proceselor, indiferent de motivul invocat, argumentul fiind răzgândirea părţilor; după ce li se oferă sfaturi şi soluţii se presupune că partenerii pot merge mai departe împreună; pe de altă parte prima greşeală se iartă mereu, crezându-se că are cauze independente de vinovat: tinereţea şi neştiinţa.
Plecând de la aceste principii, cuplurile se perindă de mai multe ori prin faţa soborului înainte de a obţine rezolvarea dorită, în speţă divorţul. Primul compromis impus paşnic sau cu forţa este împăcarea. Ea poate fi respinsă, îndeosebi în cazurile ce reclamă traiul rău.
O femeie are câştig de cauză numai dacă dovedeşte că bărbatul este o „fiară”: o bate cu cruzime, o torturează, atacă vecinii care intervin, dă foc casei etc. Există o strânsă legătură între siguranţa femeii şi ordinea publică, împreună determinând soarta bărbatului.
Biserica nu răspunde într-o primă fază acestor cereri de separare şi pentru că ea defineşte „vrăjmăşia vieţii” ca pe un lucru foarte crud, repetat şi care să lase urme fizice. Or, atunci când se prezintă într-o primă instanţă, femeile nu sunt chiar la limita disperării, nu pot proba cu propriul trup că violenţa a provocat răni grave, că bătaia îi poate cauza moartea.
Din acest motiv, soborul îi sfătuieşte pe soţi să se împace prin zapise, să dea jurăminte în faţa icoanelor, îi pedepseşte atunci când nu vor să se supună. Pedeapsa şi jena îi îndeamnă pe unii să accepte şi să promită că vor încerca să se schimbe.
Despre 164 de cazuri aflăm explicit că au mai fost judecate de câteva ori, că soţii au schimbat scrisori de angajament cu promisiuni că vor încerca să se împace. Nu toţi actorii prezenţi în faţa justiţiei pot fi acuzaţi de rea-voinţă. Unii dintre ei chiar vor să se schimbe şi se arată de bună-credinţă.
Majoritatea însă trec prin trei, patru astfel de încercări de-a lungul mai multor ani, căci dincolo de neînţelegerile cotidiene, apariţia urii şi a „scârbei” nu-i mai poate ţine împreună pentru nimic în lume. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
