Ca zâmbetul soarelui în Țara Laponilor, ca o boare de vânt printre muguri blonzi, ca lacrima fericirii pe obrazul unui îndrăgostit, ca o lumină, ca un vis, ca un suspin, ca o mirare, ca un oftat, ca un surâs așa a fost și este Rodica Mandache pentru lumea teatrului și filmului și așa s-a risipit și s-a adunat, fibră cu fibră, în zecile de roluri interpretate. De-ar fi jucat numai roluri cu mirări și surâsuri adolescentine, precum Doruleț în „Visul unei nopți de iarnă” sau eleva Zamfirescu din „Steaua fără nume” și tot ar fi cunoscut celebritatea!
Dar Rodica Mandache este o actriță completă, complexă, de largă respirație scenică, trecând cu ușurință, ca revărsarea multicoloră a unui curcubeu, de la comedie la dramă, de la personajele lui Bulgakov la Moliere.
De multe ori ai senzația că, de-ar fi fost numai o voce (așa cum sunt greierii numai cântec, pentru ureche doar, nu pentru văz) și tot ar fi susurat atât de plăcut, cu undă unică, în urechile ascultătorilor ce ar fi recunoscut-o îndată. Fiindcă pe Rodica Mandache n-o recunoști dintr-o frază rostită, nici dintr-o propoziție, ci dintr-un cuvânt, atât de personal îi este timbrul vocal!
S-a născut la 13 aprilie 1943, în „dulce târgul Ieșilor” cu teii înfloriți ai lui Eminescu, cu zeflemeaua și poveștile lui Creangă, cu slova molcomă, cupinzătoare cât Lunca Siretului a lui Sadoveanu. Își aduce aminte de copilăria săracă a anilor ’50, de școala făcută cu profesori buni, de colegele de atunci devenite prietenele de azi, de serioasa educație primită la școală (incomparabilă cu cea a tinerilor de azi), de oamenii care aveau un respect deosebit pentru cultură.
A știut pe când era de-o șchioapă că va îmbrățișa meseria de actor. Se hotărăște să devină actriță, după ce-o vede pe Marieta Deculescu în rolul Necunoscutei din piesa „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. După terminarea liceului „Oltea Doamna”, în 1960, vine în București pentru a da examen la IATC. Avea pregătit „Balada femeii care și-a pierdut iubitul în război”, de Nina Cassian, care nu i se prea potrivea.
Numai că, pe vremea aceea, se făceau două săptămâni de pregătire înainte de examen. A căzut la regizorul Alexandru Finți, care a crezut în talentul ei, a îndrumat-o și, cu timpul, a dus-o chiar la „Național” unde i-a dat un rol principal. Absolvă secția de actorie a Facultății de Teatru din cadrul IATC București, la clasa prof. univ. Octavian Cotescu, Pop Marțian. Drumul spre teatru, acest întortocheat și fascinant labirint din care cei mai mulți actori n-au mai putut sau nu și-au dorit să iasă până în ultima clipă, era deschis.
Joacă roluri remarcabile la Teatrul Odeon și la alte vreo șapte teatre și are colaborări internaționale la patru piese de mare calibru: „Maestrul și Margareta”, „Visul unei nopți de vară”, „Delir în doi, în trei, în câți vrrei” și „Lumânările ard până la capăt”. Are peste 30 de apariții în filme, de la „Un surâs în plină vară”, la „Visul unei nopți de vară – teatru TV”, „Iarna bobocilor”, „Iarba verde de acasă”, sau „Buletin de București”.
În 2007 a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar, rolul Adei în piesa „joi.mega.Joy” de la Teatrul Odeon. În 2009, a primit premiul pentru întreaga activitate la Premiile Municipiului București pentru Artă și Cultură, secțiunea Artele Spectacolului și premiul Confidențial, pentru spectacolul „Un tramvai numit dorință”, regia Dinu Cernescu, 2013.
Astăzi, îndrăgita artistă împlineşte 80 de ani, ani care n-au nimic de-a face cu energia debordantă a doamnei Mandache. Pentru că dacă o auzi numai, încă ai jura că este aceeași elevă Zamfirescu, ieșită pe peronul gării în pauza de școală, așteptând automotorul de Sinaia, cu speranța că într-o bună zi o va scoate din prăfuitul și înecatul târg de provincie.
Să-i urăm multe zile senine, bucurii, împliniri, multă sănătate, și să-i mulțumim pentru toate clipele minunate pe cae ni le-a dăruit de-a lungul anilor. La mulți ani, Rodica Mandache!
