Dacă, mai demult, regretatul Radu Beligan, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, mărturisea că este „legat ombilical de România”, ei bine, la fel, reputatul regizor Mihai Măniuțiu pare a fi legat de Cluj, prin același cordon prin care se face „transferul de viață”.
Asta cu atât mai mult cu cât, el însuși, regizorul, caută răspuns la întrebarea „viața este teatru sau teatrul este viața?”. Și dacă din această dilemă nu putem ieși, măcar să încercăm s-o explicăm pe alocuri.
Astfel, cel care afirma cu hotărâre că, dacă nu se năștea în România, nu se năștea niciunde, că pentru a deveni mare (în orice domeniu) îți trebuie numai trei lucruri: „noroc, noroc și iar noroc”, cel care declara că „trăiesc într-o țară besmetică pe care o recunosc și în care mă recunosc”, regizorul Mihai Măniuțiu, managerul Teatrului Național Cluj-Napoca, de peste un deceniu refuză să mai monteze spectacole în București, considerând că numai în provincie mai găsești condițiile propice pentru un teatru laborator, unde poți lucra zilnic câte 12-14 ore cu actori care nu aleargă, între două repetiții, la televiziune sau la radio.
S-a născut la 30 octombrie 1954, în Cluj-Napoca, a făcut liceul la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj și-a absolvit, în 1978, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București, specializare regie de teatru, la clasa Cătălinei Buzoianu. Își amintește că, încă de la sfârșitul clasei a XI-a, deși era pregătit să dea examen la Litere, secția română-engleză, se gândea că ar trebui, totuși, să facă teatru.
Și visul i s-a împlinit. A fost regizor la Teatrul Național din Cluj-Napoca, din 1978 până în 2009, iar, din 2006, a devenit doctor în teatru, cu lucrarea „Introducere în folosofia artei actorului”. Palmaresul său ca regizor cuprinde zeci de versiuni scenice și dramatizări, montate pe scenele mai multor teatre din Capitală (asta până în 2005) și spectacole jucate în străinătate (Belgia, Marea Britanie, SUA, etc.), între care „Lecția” de Eugen Ionescu, „Îmblânzirea scorpiei” de Shakespeare, „După Troia”, scenariul Mihai Măniuțiu, „Bacantele după Euripide”, „Hecuba”, „Timon din Atena”, etc.
Momentan, este unul dintre cei mai apreciați regizori români, cu zeci de premii care i-au certificat și i-au răsplătit „lunga trecere prin artă” (aproape „abonat” la premiile UNITER, premii obținute în anii 1992, 1998, 2002, 2003 și 2004), profesor universitar doctor la Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, dar și fost profesor în cadrul instituției britanice European Directors School, Leeds (martie-aprilie 2006) și de visiting profesor în Drama Department, Universitatea California Irvine, SUA (ianuarie-martie 2009).
Pe de altă parte scrie, publicând volume de povestiri, aforisme, eseuri, cărți de teorie teatrală, studii pe tema puterii în piesele lui Shakespeare, cu patima și nevoia celui ce vrea să se elibereze de „virusul” care-l devorează în interior. „Când scriu, trebuie să scriu pentru că fac febră. E ca și cum aș face febră. Trebuie să scot virusul care e în mine. Și modul de a scoate acest virus, de a mă trata, este scrisul. Cred că fac parte dintre cei norocoși, pentru că am foarte multe proiecte și numai biologicul mă împiedică să le fac pe toate, deoarece am o vârstă iar energia nu mai este ca acum 20 de ani”, spunea în urmă cu câțiva ani.
Astăzi, tot „biologicul” îl anunță pe reputatul regizor că împlinește 64 de ani. Să-i urăm toate cele bune, multă sănătate, împliniri și să-și ducă la bun sfârșit toate proiectele aflate pe rol, cât și pe cele viitoare. La mulți ani, Mihai Măniuțiu!
