“Condeier” cu real talent dovedit încă din ultimii ani de liceu, scriitor „cu vână” în anii care au urmat, „călit” la ziarele vremii, „furat” de efervescența plină de promisiuni a zorilor comunismului de la noi, dar apoi trecut prin „dușul rece” al realității evidente (vorba lui Petre Țuțea care spunea despre sine: dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă; dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu ești conservator, ești cretin), Radu Cosașu a fost un gazetar și un scriitor foarte apreciat până în 1989, păstrându-și aceeași aură, ba chiar sporind-o, din 1990 încoace.
Pe numele său adevărat Oscar Rohrlich, s-a născut la 29 octombrie 1930, în Bacău, într-o familie de evrei, cu bunici care avuseseră un atelier de pălării și tatăl avocat, cu o copilărie și o adolescență marcarte de neajunsurile și ororile războiului, culminând cu perioada (vremelnică) a politicii antisemite din România. De aceea, nici nu e de mirare că urma să devină (tot vremelnic) aspirant la noua politică cu orientare socialistă care îmbrățișa, teoretic măcar, toate etniile conlocuitoare.
Absolvă liceul la București, în 1948, și încă de atunci începe activitatea gazetărească, fiind reporter la Revista elevilor. Urmează un an de studii la Facultatea de Litere (1948-1949) și este recrutat pentru Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1952-1953). Ajunge redactor la Scânteia Tineretului (1949), mai apoi lucrează ca frezor la Uzinele Timpuri Noi (în 1950, din cauza unchiului Marcel, un frate al tatălui său, emigrat în Austria și acuzat că e spion imperialist).
Face armata la „Cavalerie” și scrie la „ziarul de aramă” din Cluj, lăsat la vatră cu gradul de sergent major (1952), reîntors la Scânteia Tineretului (1953) și dat afară din presă în 1956 pentru „teoria adevărului integral”, lansată la unica ediție a Congreului Tinerilor Scriitori (misiunea scriitorilor, zicea Cosașu, ar fi fost să nu ascundă neîmplinirile și greșelile procesului de construcție a socialismului, ci să le dezvăluie).
După mai bine de un deceniu de „șomaj intelectual”, timp în care a locuit pe strada Popa Nan, acasă la ultima rudă neemigrată în Israel, mătușa Sanseverina, a fost reprimit în presă ca redactor la revista Cinema (din 1968 până în 1988). Totodată deține temporar rubrici fixe la revistele România literară, Tribuna, Flacăra, precum și la ziarele Sporul și Informația Bucureștiului, uneori semnând cu pseudonimul Belphegor.
Ca scriitor debutează cu un volum de proză patriotică, în 1952, însă adevărata afirmare se produce o dată cu editarea volumului de proză satirică „Maimuțele personale”, în 1968. De atunci, a scos volume în care a adunat articole și eseuri reportericești, a editat volume care se înscriu într-un ciclu autobiografic de nuvele și câteva piese de teatru, urmând ca în 1993 să fie co-fondator (alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper și Zigu Ornea) al revistei săptămânale Dilema, devenită din 2004 Dilema veche.
În prezent, continuă să colaboreze la diverse publicații, între care Dilema veche și Gazeta sporturilor. De-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase premii (între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei, în 1973, și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1971 și 1981), la 30 martie 2004 fiind distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, conferit de Președintele României, Ion Iliescu.
Astăzi, viața însăși îl premiază cu cel de-al 88-lea an de existență pământeană. Să-i urăm numai de bine, multă sănătate, o blândă și senină toamnă argheziană a vieții („Nu-mi e zidită casa de șiță peste Trotuș...”), bucurii nemăsurate și „să cosească” încă mulți ani de acum încolo, cu verva sa rar întâlnită, pe ogorul germinativ al gazetăriei și literaturii autohtone. La mulți ani, Radu Cosașu!
