Scena are negru. Mult negru. Un șezlong stă în spot de lumină. O bancă – în semiîntuneric. . Pe covorul scenei – linii minimaliste ce seamănă cu „Frunza” scrijelită cu creta pe asfalt în copilăria noastră. Gând de simplitate și esență! Se aude Sonata pentru vioară de Arcangelo Corelli. Doar pentru public.
Mai târziu, sala și scena vor fi scăldate în acorduri de Julien Negre, Tiberiu Olah, Diana Ketler, Anatol Vieru, Felicia Donceanu, Etienne Grandjean, George Enescu, Romeo Cosma, Tifenn Le Martelot, Mihail Jora, Maurice Chevalier, Jean Moscopol.
Cei doi intră pe scenă și începe spectacolul care marchează, în felul lui Căciuleanu, cei 120 de ani de la nașterea (pe 16 aprilie 1986) celui căruia i se datorează dadaismul universal – pe care l-a creat la vârsta de 20 de ani – Tristan Tzara. În 2016, dadaismul împlinește o sută de ani.
„LʼOm DAda” este inspirat din prima parte a textului „Lʼhomme approximatif” de Tristan Tzara. Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în Moinești, România și stabilit, mai târziu, în Franța, unde a și murit, pe 25 decembrie 1963).
Și în acest spectacol al lui Gigi Căciuleanu, sunetele se încarnează în dans-actor. Jumătate om-jumătate metaforă, dans-a(c)torul ne aruncă întrebarea „...ce poate fi mai aproximativ decât... decât ființa umană”...
„Omul aruncat în lume la întâmplare... prins în pânza de păianjen a incertitudinilor planetare... a geografiei... a geografiilor... a istoriei... a istoriilor... cu destinul său... destinurile sale...”
Cu toate acestea, Gigi Căciuleanu apreciază că „în spectacol, fiecare dintre cele două personaje se dorește creionat după imaginea omului cât se poate de precis, de ne-aproximativ, care trebuie să fie clovnul, actorul și – last but not least – dansatorul. Într-un cuvânt, DansActorul. Sper ca LʼOm DAda să fie perceput, în primul rând, ca un spectacol atemporal. Adică: și al zilelor noastre. Dadaiștii pronează fragmentarea la întâmplare a unui text și recompunerea sa după legile aceluiași hazard, transformându-l în poezie. Am fi, deci, tentați să credem că rezultatul n-ar putea fi decât o harababură. În mod neașteptat și paradoxal, în cazul poeziei lui Tristan Tzara, se întâmplă tocmai invers. Lucrurile se organizează într-un alt fel de logică, o logică posedând o claritate de cristal, textul devenind un fel de odisee filozofică a ființei umane.
Ziarul „Manifest” este, el însuși, un... demipersonaj. (Oare când, în România, un ziar va mai fi... un manifest?!).
Coregrafia cuvintelor și rima mișcărilor dau o structură aparte spectacolului, îngemănând priviri, suflări, gesturi, într-o româno-franceză care găsește punctele comune și în jocul de copii: „Sur les pont DʼAvignon”: „DA-l-am prins cu rața-n gură” („Cățeluș cu părul creț”). DA-DA.
La Căciuleanu, consoanele sunt adesea ascuțite și sacadate. Cu fiecare cuvânt trasează linii imaginare și umple goluri de aer, astfel încât înțelesurile sunetelor pot fi coregrafiate.
LʼOm DAda, un spectacol complicat, despre lucrurile simple. Sau simplu, despre lucrurile complicate. Totuna!
Gigi primește flori. I le dă lui Miriam Răducanu, aflată în rândul întâi. Al sălii și al vieții sale pe scenă.
