Atât de îndrăgostiți sunt locuitorii Caracalului de teatru, atât de așteptat a fost acest festival, că nici n-ai zice că suntem în plină desfășurare a Campionatului European de Fotbal și că ora spectacolelor se suprapune peste difuzarea celor mai importante meciuri. Și nu, să nu credeți că din cauza fotbalului vin mai mult doamnele sau adolescenții! Nu! În Caracal, la teatru să vine în familie. În ținute elegante, ca pentru marile evenimente, perechi – perechi vin să umple cocheta sală a Teatrului Ștefan Iordache, cu vizibilă bucurie pe chip, devorând (spiritual) fiecare piesă jucată, convinși fiind că organizatorii, ca la fiecare ediție, aduc pentru ei cele mai bune, cele mai noi spectacole și totodată cei mai mari actori.
De exemplu, aseară, în piesa Republica Melania (de Irina Nechit, în regia lui Gelu Colceag), doamna Rodica Mandache a fost pur și simplu fabuloasă. Abia când o vezi jucând pe doamna Mandache, când îi simți incredibila energie din care este plămădită și pe care o împarte cu generozitate, când rămâi uimit de fantastica sa mobilitate, abia atunci îți dai seama că actorii n-au vârstă, că sunt veșnic tineri, aproape nemuritori.
La doamna Mandache este teribilă transformarea sa, atunci când atinge scândura scenei. Doamna cochetă, absolut respectabilă, încadrată, totuși, în tiparul biologic al vârstei, devine un glob de energie, un fel de fulger sferic ca al generatoarelor Van de Graaff, capătă puteri la atingerea scenei întocmai anticului Anteu, fiul Geei, cel care căpăta puteri înzecite, de câte ori picioarele îi atingeau pământul.
Da, doamna Rodica Mandache are o energie și un dram de (frumoasă) nebunie ca-n vremea când, cu sfioșenie provincială, temeri școlărești și vise îndrăznețe, ieșea pe peronul gării cu matricola elevei Zamfirescu la piept să respire cu nesaț depărtările, evadările, universurile promise în Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, cu speranța că, într-o bună zi, un tren (automotorul de Sinaia, de exemplu) o va scoate din prăfuitul și înecatul târg de provincie.
Acum, în piesa Republica Melania, personajul interpretat de dânsa tot într-un cătun uitat de lume o proiectează, în buza unei râpe, în sătucul Băxani, din Basarabia. Melania este o femeie în vârstă, o adevărată supraviețuitoare a multor vremuri grele și tulburi, ce-și poartă singurătatea între sturzii săi împăiați, poza soțului mort și un telefon care sună arar.
Timp de aproape o oră și jumătate Melania ne spune povești. Povești cu primele sale rochii decorate cu sturzi, cu nunta sa cu Timofte, cu copiii săi plecați toți la muncă în Grecia, cu singurătatea și viața sa trecută ca o licărire de lumânare aprinsă. Deși este singură pe scenă aproape întreaga piesă, doamna Mandache este electrizantă, este ca un argint viu, se mișcă și dansează uluitor, că parcă ar fi zece Mandache pe scenă, nu una, astfel încât, hipnotizați, cei prezenți în sală abia au timp să răsufle.
Și, ca spectacolul să fie deplin, la final, intră în scenă Marius Manole. Un munte de talent, cea mai mare descoperire a teatrului românesc din ultimele decenii, Manole n-a avut nevoie decât de câteva minute ca să cucerească asistența. La fel de dinamic ca doamna Mandache, acesta a echilibrat instantaneu balanța piesei, mutând dintr-o dată atenția asupra sa.
Aplauzele, ovațiile, chemările repetate la bis, au fost cele care au dat măsura talentului celor doi protagoniști și a piesei jucate. Afară, nori negri încă amenințau Caracalul. Dar cei ce fuseseră prezenți în sala teatrului au ieșit cu soare în suflete și cer senin pe umeri. C-așa-i la teatru!
Galerie foto (47)
