Dacă veniseră cumva cu gândul că o piesă muzicală, cu numai patru personaje, n-are cum să se ridice la înălţimea uneia grandioase, cu peste 15 actori, cum fusese cea de cu o seară înainte (Puricele), ei bine, la sfârşitul spectacolului mulţi s-au trezit că-şi spun în gând „Pe Ada Milea o mai ascultasem la radio, dar acum, văzând-o şi auzind-o pe viu, o iubesc şi mai mult!”, aşa cum a îndrăznit o doamnă trecută binişor de prima tinereţe să spună cu voce tare.
Adevărul este că, pe de altă parte, când se trage cortina şi vezi patru scaune, patru microfoane şi câteva instrumente muzicale, cât de înalt poţi să gândeşti, la ce spectacol fastuos să te aştepţi? Numai că, în momentul în care intră cei patru protagonişti pe scenă: Dorina Chiriac, Alexandru Bogdan, Radu Brînzaru şi Ada Milea începe vraja. Nu mai eşti în sală, vorba lui Alexandru Bogdan imitându-l pe Caramitru, eşti acasă, eşti în locul telecomenzii televizorului, eşti printre nori, eşti în nori, gata să începi marea călătorie iniţiatică întru descoperirea propriei identităţi, alături sau împreună cu pinguinul Apolodor.
Şi Apolodor este Dorina Chiriac. Doamne, cât de bine interpretează acest rol, cât de bine i se potriveşte personajul, cât de bine îşi cultivă vocea, gesturile, mimica, încât, după ce ai văzut-o la lucru, indiferent câte alte adaptări s-ar mai face la piesă, indiferent ce garnitură de mari actori i-ar înlocui pe cei patru de acum, niciodată, dar absolut niciodată, nu vor găsi un Apolodor mai convingător, mai dulce, mai potrivit decât cel făcut de Dorina! Bine, pe Dorina o ajută însăşi expresia juvenilă a chipului ei de fetişcană aflată în prima etapă a adolescenţei, însuşi trupul firav de licean chiulangiu şi rebel, însăşi ochii vii şi neastâmpărul continuu potrivit unei vrăbiuţe, gata mereu să înceapă o închipuită sfadă.
Şi începe piesa. După o introducere amintind de deschiderea Galelor UNITER ori a Premiilor Gopo, se întâmplă mirajul, minunea, vraja. Spectatorii sunt luaţi de mână, scoşi din sală şi, ca-n vis, se lasă purtaţi de ritmul celor de pe scenă într-o călătorie muzicală, un fel de hartă a călătoriilor pinguinului inventat de Gellu Naum.
Subiectul piesei e simplu: Apolodor din Labrador vrea la fraţii lui la Pol. Că-i este dor! A fost tenor, cânta la cor, iar gamele îl învăţase o cămilă. Din acest moment începe un fel de ocol al pământului, nu în 80 de zile, ci în nişte ani, un ocol în primul rând pe teme muzicale ce punctează sonor drumul străbătut de pinguin. Astfel, ajunge în Africa (piesele, evident, au ritmuri africane, de deşert), este pe cale să se căsătorească cu o maimuţică, ajunge în America (ritmuri de western), are de-a face cu banditul din Conneticut, zboară pe lună, ajunge în mâinile Klu-Klux-Klan-ului, scapă, ajunge milionar cu cinci cofetării, trece prin Uruguay, urcă pe un vapor, naufragiază la Ecuator şi, într-un final, este alături de familia lui.
Spectatorii sunt aduşi din nou în sală, se aprind luminile, reverenţe, ovaţii, bisuri. Ce a urmat, nu se ştie dacă a făcut sau nu parte din spectacol. Cert este că a fost un deliciu: un minirecital Ada Milea. Într-un judeţ „roşu” politic de 26 de ani încoace, Ada îşi începe spectacolul cu muzica pusă pe versurile: „Într-o mână cu secerea/În alta cu ciocanul/Împărţim ciolanul”. Toată lumea aplaudă, unii o fac însă mai cu reţinere. Ba mai mult, în judeţul care l-a dat pe Ceauşescu, Ada afirmă, „politicos”, cum numai ea ştie să o facă: Ceauşescu e în sală, Ceauşescu n-a murit, istoria ne-a minţit. Ceauşescu e în fiecare, Ceuşescu e în noi.
Totul se încheie într-o furtună de aplauze. Afară dăduse o ploaie domoală, împrospătând aerul, pregătind apropiatul miros al teilor înfloriţi. Seară bună, Caracal!
