Dacă ar fi să te prezinți, ce ai spune că este Carmen Lidia Vidu, regizor de teatru, de film documentar, artist vizual sau toate la un loc?
Mă prezint ca fiind regizor de teatru, dar adevărul este că lucrez și trăiesc din teatru, film, evenimente, expoziții de artă, videoclipuri, publicitate. Ăsta e norocul meu și bucuria mea: că am ușurința de a termina un spectacol de teatru și de a începe un scurtmetraj. E foarte sănătos să poți face asta. Am mintea limpede și simt că învăț mereu lucruri noi.
În 2015 s-a produs un blocaj în mine. Munceam, păream bine și totuși m-am blocat. În momentul în care a avut loc incendiul din clubul Colectiv, am ieșit în stradă și din acel moment, un an de zile nu am mai putut face teatru și nimic altceva. Starea de revoltă s-a instalat în mine. Am simțit că mă pierd la modul absud, fără să gândesc, fără să analizez țara în care trăiesc, orașul, locul de muncă, vecinii, apropiații, oamenii cu care îmi împart viața. Așa că m-am așezat într-un dialog incomod cu mine.
Despre ce este vorba în proiectul tău "Jurnal de România" ?
”Jurnal de România” are ca personaj central orașul în care trăim.
Este un proiect serial de teatru documentar. Primele două episoade au avut loc la Sfântu Gheorghe și la Constanța. Proiectul este un act de igienizare, de salubrizare a vieții mele culturale. Țin să nu mă inraiesc, dar nici nu pot trăi precum bate vântul. Am nevoie de echilibru, de protecție socială, de prezență civică, am nevoie de oameni echilibrați. Întrebările pe care mi le-am pus eu mie, le-am adresat mai departe actorilor, așa s-a născut scenariul celor două specatcole. Apoi, după ce am definitivat scenariul, ne-am ocupat de prezența foto-video a materialelor documentare: fotografii din copilărie, fotografii și filme din prezent, frânturi din ziare, documente mai puțin știute.
Deși au același concept, cele două spectacole sunt foarte diferite. Cum le-ai analiza pe fiecare?
Spectacolul de la Sfântu Gheorghe a fost un experiment. Am pornit de la zero, doar cu o stare de revoltă în mine și atât. Nu avem niciun text, niciun decor, nimic. Doar câteva întrebări. A fost un risc, dar m-am bucurat de o echipă care mi-a împărtășit problemele. Atunci am știut că nu-s nebună, că nu am luat-o razna, că mulți din jurul meu ascund lucruri ca să poată să meargă mai departe. Am întâlnit o echipă proaspătă, vibrantă și mi-a făcut mult bine să lucrez cu ei.
Echipa din Constanța e o echipă mai matură, iar eu veneam cu exeriența primului episod al proiectului. Cred că acest lucru s-a simțit. Și încă ceva: în timpul repetițiilor pentru "Jurnal de România. Constanța" au avut loc mișcările de protest din toată România de la începutul acestui an. Și așa, cu un ajutor neașteptat, trupa din Constanța a devenit mai atentă la oraș, la țară, la problemele sociale, civice, umane.
Cu "Jurnal de România" am început să fac curat în viața mea.
Vor mai exista și alte orașe cărora să le dedici câte un spectacol?
În acest moment caut al treilea și ultimul oraș al proiectului. Discut cu două teatre din București, dar eu mi-aș fi dorit capitala Chișinău
