O slăbire similară a mirosului se întâlneşte şi la animale, nu numai oamenii. Din acest motiv, cercetătorii au recurs la studii pe animale pentru a înţelege fenomenul la nivel celular şi molecular. Se consideră că oboseala mirosului este utilă deoarece ajută animalele să identifice un miros nou într-un mediu plin de alte miesme. De asemenea, le ajută să simtă un miros atunci când acesta devine mai puternic decât celelalte.
Studiile plublicate în jurnalul Science în 2002 au descoperit o substanţă chimică ce pare să acţioneze ca un gatekeeper pentru neuronii implicaţi în simţul mirosului, închizând şi deschizând canalele pentru semnalele electrice. Şoarecii modificaţi genetic nu produc această substanţă, o proteină numită CNGA4, ceea ce ce adus la deprecierea funcţiei lor olfactive. Un studiu separat, în care au fost vizate canalele prin care se transmit semnalele electrice, a descoperit modificări similare şi la nivel celular. În absenţa proteinei CNGA4, aceste canale rămân deschise.
