Să fie vreo doi ani de când l-am vizitat acasă, împreună cu Marius Mitran. Pregăteam amândoi o carte. Aveam emoții, mă întâlneam la urma urmei cu o legendă. Fiindcă Ion Voinescu este și va fi de-a pururi o legendă a fotbalului de la noi. Ne-am apropiat cu sfială de locuință, situată undeva de Piața Domenii, o zonă liniștită. O casă cu trei apartamente. Pe cele trei sonerii de la intrarea în imobil, încă două celebre nume: Ilie Greavu și Vasile Zavoda. Vasăzică, un rapidist și doi steliști, dar un singur supraviețuitor…
Ne-a întâmpinat d-na Voinescu, o femei cochetă și încă tânără, o gazdă admirabilă. Pe masa din sufragerie, dulceață și prăjituri, ca pe vremurile de neimaginat azi. Mirosea frumos în încăpere, ca în basmele cu bunici, și totul era într-o ordine și curățenie impecabile. Marele portar s-a ridicat de pe fotoliu și ne-a dat binețe. I-am strâns mâna și i-am fixat cu privirea palmele: ce degete lungi și noduroase, deformate de atâtea plonjoane, de atâtea lovituri primite, de atâtea leziuni suferite. Vreo două degete nici nu se mai mișcau, înțepeniseră. Mâinile lui de care a depins soarta noastră de suporteri… În palmele acestea au stat ani buni speranțele unei lumi întregi de microbiști, ele ne-au înălțat la cer ori ne-au coborât sub pământ. Așa arată palmele unui goalkeeper.
L-am rugat să ne povestească despre șocul cu fotbalul britanic, atunci când CCA a descălecat în Anglia, în 1956… Și despre rivalitatea sa cu Toma, și despre decizia unui politruc de a retrage naționala din preliminariile pentru Mundialul din 1962. Ori despre tribunele pline de altădată.
La sfârșitul întâlnirii, l-am întrebat dacă are regrete la cei 87 de ani. A stat minute în șir până să se destăinuiască. „Da, am unul, a vorbit de departe, de foarte departe. Eram antrenor cu portarii la Steaua. Abia fusese transferat Duckadam. Nimeni nu-i dădea vreo șansă, dimpotrivă, râdeau de el. «Ce să facem, bă, cu dulapul ăsta ?», auzeam peste tot. M-am enervat și l-am supus la cele mai grele cazne pe noul venit, l-am înnebunit, iar el a muncit ca un salahor. Helmuth a ajuns titular, iar echipa s-a calificat în finala de la Sevilla.
Trebuia să plec și eu. Mi-am aranjat valiza, dar la club mi s-a spus că nu sunt în delegație. Ion Alexandrescu era președintele clubului, jucasem cu el atâția ani, îl consideram un om de onoare. Nici măcar nu a avut bărbăția să-mi comunice în față hotărârea, l-a trimis parcă pe Ienei. M-am întors acasă, am lăsat geamantanul și am fugit la aeroport, să mai vorbesc o dată cu Duckadam. L-am prins la scara avionului și atât am mai apucat să-i zic: «Să ai grijă la penalty-uri !» Aeronava s-a ridicat, dar eu am rămas la București... Am suferit ca un copil. Asta a fost cea mai grea lovitură pe care am primit-o de-a lungul vieții. Zău dacă meritam așa ceva !”
Vocea îi tremura legendarului portar, trecutul nu-l slăbea deloc, îl prinsese iarăși în gheare și-l forța la sincerități nevindecate vreodată. El, cel mai mare dintre cei mari, fusese trimis acasă aidoma unui țânc pe care îl duci într-un magazin cu dulciuri și apoi îl gonești de acolo, înainte să guste din bunătățile din rafturi... Dar nedreptățile nu se vor opri aici, uriașului „Țop” îi vor urma alții, fiindcă omul nu trăiește cu adevărat decât propria sa durere, nu și a celorlalți...
Dumnezeu să vă aibă în pace, Ion Voinescu !
Foto: gsp.ro
